Din filele reginei Maria a Romaniei

Inrerupsesem de mai multe luni cititul cartii „Povestea vietii mele” a reginei Maria. Eram pe la mijlocul volumului al III-lea (ultimul), cand am simtit ca nu mai pot continua. M-am oprit la zilele lunii aprilie 1917, cand regina este practic reporter de razboi, facand cronica suferintelor si luptei impotriva molimelor si mortii. Abudenta starilor-limita pe care le induce cartea, in special volumul al III-lea, m-a  stopat la un moment dat din cititul neintrerupt. Desi stilul extraordinar de a descrie fapte si intamplari, al reginei Maria, este imbibat de vioiciune si optimism fara limita, (fara a mai vorbi de talent), fara zagaz ajung la inima cititorului sfasietoarele situatii descrise…  Asa ca atunci, acum cateva luni, am facut o pauza, trecand la alte carti. Azi am reluat cititul cartii, si sunt – a cata oara – impresionata de forta, harul, iubirea, patriotismul si dedicarea acestei femei, care este din toate puterile ei, cu adevarat Regina Romaniei.  Printre halucinantele experiente de ajutorare a ranitilor/bolnavilor din zona Iasilor, gaseste timpul si energia sa scrie, sa surprinda totul…

La data de 30 aprilie/13 mai 1917, ultima fraza a zilei este: „Orice ora de ragaz care imi ramane o intrebuintez scriindu-mi cartea: Tara mea.” Continua apoi cu ziua de marti, 9/22 mai 1917 si scrie astfel: „Am petrecut o dimineata linistita si am avut, in sfarsit, vreme sa scriu netulburata. Scriu pentru ziarul lui Iorga o serie de articole, in care descriu o parte din tara noastra, acum sub stapanirea dusmanilor; mai tarziu le voi aduna in volum. Nu-mi trecea prin gand ca poporul meu va fi atat de induiosat pentru ca descriu cu asa dragoste tara lui. Se pare ca aceasta ii misca pe toti pana in suflet. In timpul de fata articolele mele sunt foarte pretuite si de ce n-as face o placere, atat timp cat pot? Dar nu mi-as fi inchipuit, odata cu capul, ca voi putea eu in timp de razboi sa scriu pentru ziarul lui Iorga articole pe care lumea toata le va socoti cat se poate de bune. Eu, care niciodata nu scrisesem si care la drept vorbind aveam o idee prea putin buna despre darurile mele intelectuale. Ei bine, se vede ca in ziua de azi se-ntampla multe lucruri neasteptate. Tot atat de neasteptat e faptul ca trimit in fiece zi paine alba d-lui profesor Iorga a carui sanatate nu se prea invoieste cu painea neagra. De catva timp sunt privita cu ingaduinta de acest mare om. Sa vedem cat va tine si asta!” Si mai departe, in aceeasi zi, scrie in legatura cu vizitarea bolnavilor si ranitilor din spitalele de campanie: „Am luat obiceiul de a pasi foarte incet prin salile bolnavilor, asa incat sa nu li se para ca-mi fac vizita in graba. Lucru ciudat, pana si cei ce sunt in delir ma cheama, parca m-ar recunoaste instinctiv; acest fapt ma umple intotdeauna de o mirare induiosata. Doctorii au incercat adesea sa ma convinga sa port manusi de cauciuc cand umblu printre bolnavii de tifos, dar eu ma impotrivesc, pentru ca toti soldatii imi saruta mana si nu pot sa le dau sa sarute o mana de cauciuc.”

4 comentarii (+add yours?)

  1. Maria
    Aug 06, 2012 @ 15:23:11

    Buna, stii cumva cine erau cei patru barbati care au insotit-o in cei doi ani de razboi, despre care scria in 21 apr/4 mai 1918 „timp de 2 ani lungi si istovitori, acesti 4 barbati au fost gata la orice semn al meu, plini de rabdare si credinta”? Ti-as fi recunoscatoare daca mi-ai putea spune cat mai repede posibil si-mi cer iertare pt indrazneala…

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: