Mistuirea actorilor…

Ultimul spectacol pe care l-am vizionat in cadrul Festivalului International de Teatru de la Sibiu din acest an a fost piesa de teatru „Telefonul„, a Teatrului Evreiesc de Stat din Bucuresti. La Sibiu s-a jucat azi, pe scena teatrului „Gong”, intr-o sala cu o capacitate de circa 100 de locuri. Piesa a avut practic un singur personaj, chiar daca aproape de final a mai intervenit inca unul. In fundal, voci ale altor doi actori au suprapus uneori dialogul. Personajul principal, interpretat de Roxana Guttman, este o fosta actrita, acum retrasa in propria lume care se destrama atat fizic cat si intelectual. Este bantuita de fantasmele vietii si rolurilor ei, si isi manifesta existenta traind intens mai ales bucati muzicale interpretate de Michael Jackson, el insusi un artist controversat. Poarta dialog cu  „fetita”, care nu-i altceva decat o planta – pe care o uda cu apa din care bea ea, pe post de mancare, si o hraneste cu o parte din faramiturile de zahar, pe care le mai gaseste prin poseta. Imparte cu „fetita” din apartamentul ei totul, atat fizic, cat si mental; planta este practic singura fiinta de langa ea; mai este telefonul…, la care vorbeste adesea, cu diversi cunoscuti… dar la final aflam ca de 8 luni telefonul era deja deconectat de la retea, convorbirile sale fiind imaginare.  Sensul piesei este dorinta de intelegere a firii, trairilor si destinului actorilor, sau mai larg, a artistilor. A celor care, iesiti des sub lumina reflectoarelor devin personajele propriilor drame, se mistuie precum vreascurile in propriile flacari, pana la capat, intr-un fel in care numai artistii stiu sa se mistuie. Jocul Roxanei Guttman m-a impresionat, a fost pasional si adanc, a fost un autoportret de artist, si cine altul, decat artistul insusi, este mai potrivit pentru a se descrie? Am admirat nu numai jocul, dar si regia, care apartine Lianei Ceterchi si Roxanei Guttman, si care au reusit, cel putin pentru generatiile care cunosc muzica si personajul Michael Jackson, sa imprime piesei o trasatura de destin similar. La final Roxana Guttman, intrand in acea rezonanta speciala cu publicul, a lasat sa-i curga lacrimi de bucurie si de dragoste, semn ca spectatorii au raspuns pe masura asteptarilor. A fost un joc impresionant. Mi-a ramas in minte una dintre replici: „De ce cand ma adresez eu lui Dumnezeu se spune ca ma rog, iar cand Dumnezeu mi se adreseaza mie, se spune ca am schizofrenie?” Am pus mai jos cateva fotografii din spectacol.

In acelasi spirit, al „misturii actorilor”, am citit de curand un interviu cu directorul Festivalului International de Teatru de la Sibiu, Constantin Chiriac, si m-a impresionat foarte puternic. Interviul este aici, pentru cei care vor sa stie ce, cat si cum  (se) intampla in spatele unui asemenea festival. Iar anul acesta, a fost unul foarte dificil, inclusiv pentru cultura romaneasca…

Această prezentare necesită JavaScript.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: