Plajele din jurul Lisabonei

Plaja Guincho, la 35km de Lisabona si la 5km de oraselul-statiune litorala Cascais, este una care m-a impresionat. Pentru a ajunge pe plaja, la Oceanul Atlantic, se strabate o lunga punte de lemn peste spatii acoperite cu dune de nisip pe care reusesc sa creasca in smocuri ierburi ciudate. In luna mai, pe nisip cresc niste flori absolut uimitoare si incantatoare, la care mi-a ramas gandul si inima (am pus foto), mirandu-ma de acomodarea lor intr-un sol de acel soi. E-o plaja salbatica pe care apa oceanului o scalda mereu cu valuri puternice, fiind recunoscuta pentru curentii oceanici extremi ce genereaza un paradis acvatic pentru surferii pasionati. Florile de pe plaja din Guincho sunt realmente de neuitat…

Am vazut si alte plaje frumoase in jurul Lisabonei, mai putin salbatice. Pe unele din ele erau instalati pescari. Altele, mai mici, erau cele apartinand statiunilor Cascais si Estoril, pe care se instalau primii turisti din acest an. Bucuria de a vedea Oceanul Atlantic pe plajele portugheze din jurul Lisabonei, inca destul de pustii la inceput de mai, a fost unica.

Această prezentare necesită JavaScript.

Sintra – un loc, un palat si un parc…

Sintra este un oraș situat la cca 25 km vest de Lisabona, înscris pe lista patrimoniului cultural mondial UNESCO, din 1995. Pentru a ajunge acolo, am luat trenul din mica gara Entrecampos din Lisabona, si am calatorit cca. 30 de minte. La coborarea din tren m-a invaluit un aer si mai grozav decat in Lisabona sau in statiunile de pe litoralul Atlanticului, un aer de o prospetime si o aroma nemaintalnite. Explozia naturii in luna mai este minunata acolo. Zona este situata la oarecare altitudine, iar doua dintre punctele de atractie ale orasului sunt Palatul National Pena si Castelul Maur, ambele situate la oarecare altitudine fata de centru. Pana la castelul Maur, care domina de pe varful muntelui, drumul se poate parcurge pe jos, intr-o absolut pitoreasca ingenamare de stradute, alei si poteci. Este o provocare placuta si imbietoare pentru cei care iubesc natura si amestecul de civilizatie si salbaticie. Pantele sunt pe alocuri semnificative, si urcusul nu este simplu oricui. Insa merita! Palatul National Pena, situat mai jos, dar tot pe o colina ce strajuieste deasupra oraselului, este cu adevarat minunat. Pentru a ajunge la el, se strabate parcul Pena, impresionant prin multitudinea de specii rare de copaci si plante. Eu am vazut acolo pentru prima data un arbust/copac cu camelii rosii, foarte similare trandafirilor (am inserat foto). O multime de plante erau in floare, fiind inceputul lunii mai, asa incat n-am putut decat sa savurez un mic paradis vegetal.

Sintra, cu Palatul Pena si vegetatia zonei vor ramane in memoria mea ca unul dintre cele mai frumoase si pitoresti locuri pe care le-am vazut pana acum. Arhitectura Palatului, mobilele, picturile, articolele de portelan, sticla, metal, toate decorurile interioare, m-au coplesit. Daca ar fi sa compar cu Castelele Peles sau Pelisor, as spune ca le egaleaza, dar intr-un cu totul alt stil. Am fost deaseamenea impresionata de racoarea extraordinara si aerul deosebit de interesat din capela palatului, care, ulterior am aflat – este una foarte veche si a fost construita in evul mediu in urma aparitiei Fecioarei Maria in acel loc. In jurul acelei capele, ulterior manastire, ingloband-o, s-a construit Palatul Pena in perioada 1842-1854. Inserez cateva dintre pozele din Sintra, din oras, de la Palatul Pena si din Parcul Palatului, luate de mine cu cateva zile in urma, in plina explozie de culoare si parfum vegetal imprejmuitor:

Această prezentare necesită JavaScript.

Despre performanta in Romania – ca despre o minune!…

Gimnastica romaneasca – din nou „pe val”!… Urmaresc emotionata interviul acestui moment de pe Antena 3 – al jurnalistului Mihai Gadea cu echipa nationala de gimnastica feminina si cu antrenorii ei, Mariana Bitang si Octavian Belu, reintorsi cu o minunata victorie de la Campionatele Europene. Rareori sunt emotionata cand privesc interviuri si emisiuni! Acum sunt!  Probabil e prea mare conglomeratul de talent, daruire si munca, laolalta  si simultan, sub camerele de luat vederi ale Antenei 3. Echipa s-a intors cu 12 medalii ( 6 la senioare si 6 la junioare). Cei ce lucreaza direct cu tinerii cunosc valoarea si pretul unei astfel de munci!

Mariana Bitang :”Noi consideram ca suntem doar niste oameni care-si fac meseria, si incearca sa si-o faca cat mai bine. Nu contabilizam medalii…” Modestia acestor maestri este absolut impresionanta si absolut admirabila! „Daca tot suntem undeva si pierdem timpul, hai sa-l pierdem cu folos!” – poate ca aceasta e o deviza nescrisa a antrenoarei. In ce ma priveste subscriu total, gandesc identic!  M. Bitang a mai spus lui Mihai Gadea: „apropos de modele, de simboluri… cred ca societatea romaneasca are nevoie sa promoveze altceva decat o faceti dvs. in media”.  Si aici – sunt absolut de acord!!!

Despre reintoarcerea gimnastei Catalina Ponor in echipa, Dna Bitang spune ca renta viagera de 50-60 milioane lei vechi/luna pe care C. Ponor o primeste, i-ar fi permis sa fie relaxata, sa nu mai munceasca. Si totusi, ea nu a dat viata tihnita, petrecuta prin baruri,  pe munca istovitoare a antrenamentelor. Ce putem spune despre oamenii acestia? Nimic din mentalitatea lor nu se masoara in bani! Ceea ce ii uneste, cum spunea antrenoarea M. Bitang, este nevoia continua de provocare. Si asta este inca posibil in Romania, si asta este, probabil nu atat de rar la noi, pe cat suntem tentati adesea sa credem.  „Poate si rezultatele astea din sport reprezinta un fel de hrana spirituala pentru poporul asta!” – continua maestra M. Bitang. Este o femeie adimrabila ca mentalitate!!!

Octavian Bellu: „Secretul (n.n. succesului cu echipa de gimnastica) e reprezentat de relatia pe care reusesti s-o ai cu aceste sportive, abilitatea antrenorului de a exploata vocatia fiecareia pentru un anumit aparat sau pentru anumite elemente. […] Cu sportivii se lucreaza si greu, si usor, caci fiecare are personalitatea lui. […] Un alt secret al succesului este ca avem cu sportivele o relatie profesionala dar si una sufleteasca; daca nu exista aceasta relatie (sufleteasca), toate orele consumate in sala sunt absolut pierdute.”

Nimic nu poate fi valorizat daca pe langa munca asidua, nu se depune neaparat suflet, credinta si daruire. Daca nu se ajunge la esenta umana specifica individuala, acolo unde visul se poate transforma in realitate. In fabrica interioara dintre creier si inima. Aceasta este cheia succesului in orice domeniu. Inteleg inca o data si inca o data acest lucru, cu bucurie si emotie!

Oceanariul din Lisabona

Celor indragostiti de fauna adancurilor, le recomand, daca ajung la Lisabona, sa viziteze neaparat Oceanariul! Aflat in partea estica a orasului, exact pe malul raului Tagus, intr-o cladire de arhitectura moderna, este amplasat intr-unul din cele mai noi cartiere ale Lisabonei. Are o colectie absolut impresionanta de pesti si mamifere marine dar si o colectie de pinguini pitici, pasari de ocean si plante de apa. Nenumarate specii, intr-un mediu placut, unde poti petrece minimum 3-4 ore de superba relaxare si admirare a minunilor existente in natura. Am fost atat de entuziasmata de fauna si flora marina, incat cu siguranta voi dori sa revad Oceanariul Lisabonei, cu fiecare ocazie cand voi mai ajunge acolo (daca se va intampla). O mica parte din colectia de poze facute acolo o inserez mai jos. Spre admiratie…

Această prezentare necesită JavaScript.

Cununia lui Carol al II-lea cu Elena Lupescu

Din 13-14 februarie 1925, de cand s-au cunoscut, nu s-au mai despartit, pana la moartea – in aprilie 1953, a lui Carol al II-lea. S-au scris multe despre iubirea unui rege – sortit prin legea salica a avea ca sotie o fiica de familie regala – pentru o femeie obisnuita. Daca ea era si divortata, si moldoveanca din Iasi cu radacini evreiesti (prin tata) si basarabeanca (prin mama), daca era si atat de sociabila incat primise emblema (adevarata sa nu) de femeie usoara, sansele sa se mai vorbeasca vreodata de bine de ea, erau minime, de fapt nule. A la longue… Si totusi, Elena Lupescu a fost si a ramas femeia regelui Carol al II-lea al Romaniei, cea langa care avea sa-si petreaca toti anii, nedespartit, din momentul in care s-au cunoscut si pana la sfarsitul zilelor. Asa cum rarisime sunt si au fost vreodata cuplurile umane, desi atat de rar se recunoaste „oficial”… Controversele au fost uriase si au ramas mari, in ce ii priveste. Nu avem si nu vom avea probabil niciodata acces la intregul adevar si la toate unghiurile povestii. Istoria, oricum am lua-o, nu permite derogari, abdicari, dezertari, retractari, falsuri, si este la fel de nemiloasa cu incercarea celor ce isi pun numele in ea de a fi altfel decat altii inaintea lor, situati pe aceeasi pozitie (de rege), de a-si asuma relatii imposibile. Exista reguli, impuneri, structurari si incadrari dincolo de care nu se poate trece, nicicum, niciodata! Exceptiile intaresc regula. Una dintre exceptii a fost unul dintre regii Romaniei, care timp de 10 ani (1930-1940) a condus o tara care a fost nevoita sa accepte un alt mod de convieturire regala, o convietuire socanta, neinteleasa, urata, blamata, pusa la zid si chiar trecuta in cel putin doua randuri prin incercarea suprimarii totale. Dincolo de toate insa, supravietuirea unui asemenea cuplu – timp de 28 de ani – in cea mai puternica legatura nelegalizata prin acte in cea mai mare parte a timpului, ramane nu doar misterioasa, ci mai ales imposibil de acceptat. Chiar si pentru cei de azi, cu vederi mult mai permisive ca in trecut. Cei care au parcurs si alte surse bibliografice decat cele exterioare cuplului Carol-Lupescu, au sanse mai mari sa inteleaga vreodata forta legaturii ce ii unea. In jurnalul sau, Carol al II-lea aduce nenumarate argumente in favoarea intelegerii naturii legaturii de iubire dintre el si Elena Lupescu. Eu insami, in mai multe pagini pe blog (incluse in categoria „Carol al II-lea al Romaniei„) am incercat sa inteleg si sa impartasesc celor ce le vor citi, intelegerea mea. Intamplator sau nu, tot ceea ce am auzit sau citit de-a lungul anilor – ca si comentariu pe aceasta tema, a fost superficial, superfluu si adesea colateral miezului problemei. Ca orice om, poate doar mai curios, am incercat sa-mi croiesc propria perspectiva si sa inteleg, cautand la sursa sau cat mai aproape de ea. In masura posibilitatii, desigur. Legatura a doi oameni nu-i putin lucru, daca ea se intemeiaza pe iubire este si mai rara, iar daca este pana la moarte, – in cea mai desavarsita armonie si dragoste umana, este practic rarisima si sublima.

Eram la Lisabona cu cateva zile in urma. Discutam cu fiul (acum relativ – in varsta) unui fost guvernator al unei provincii portugheze din Africa. Povestile vremurilor acelora, cand Portugalia, inainte de 1975, detinea colonii in Africa, mi s-au parut interesante. Nu stiam nimic… Din una in alta, persoana, care cunoaste multe si despre Romania si istoria noastra, a ajuns la subiectul regalitatii. Asa am aflat ca prin anii ’60-’70 a vazut-o in doua randuri pe Elena Lupescu pe strada in Lisabona, tanar fiind. „Era cunoscuta, mi-a spus – lumea o stia, fusese sotia lui Rei Carol de Romania. Nu doar in Estoril era cunoscuta, ci si in Lisabona.” Am intrebat daca personalitatea ei insasi a facut-o sa ramana „cineva” si dupa moartea regelui Carol, sau daca doar faptul ca-i fusese consoarta. Mi-a raspuns cu a doua alternativa. Am intrebat daca i-a parut frumoasa, si mi-a raspuns ca nu avea nimic iesit din comun ca frumusete.

Probabil insa, ca a ramas o femeie enigmatica, prin ceea ce si noi, azi, continuam sa gandim despre ea – ca trebuie sa fi avut ceva iesit din comun. Dupa tot ce am citit si auzit, personal cred in forta unui cuplu si nu in forta uneia dintre persoanele din cuplu. Cred in potrivirea exceptionala, pe o gramada de planuri, a celor doi, si mai putin in atractia in sine exercitata de femeia Elena Lupescu. Era inteligenta, intuitiva, incapatanata, cu siguranta ambitioasa si cu vointa de fier, dar si loiala si dragastoasa. Stia sa se faca placuta si prin felul sociabil de a fi, a ajutat mult pe Carol, un tip mult mai inchis, ursuz si reticent, sa mentina multe relatii care altfel ar fi disparut. A stiut sa fie utila, uneori chiar indispensabila, dar si indaratnica, sa dea, dar si sa ceara. Facea crize de nervi sau de isterie… I-a placut sa fie eleganta, si – conform unei marturii pe care am gasit-o pe net intr-o inregistrare filmata, a fost inmormantata imbracata intr-o rochie sau un costum albastru. Intre ea si Carol se stabilise o rezonanta uriasa care, cel mai probabil a pre-existat, iar odata intalnindu-se unul pe celalalt a fost de ajuns ca rezonanta sa intre in actiune si sa dureze nedefinit. Au fost jumatatile intregului, de la bun inceput. Si nu puteau functiona separat… aceasta este – cred, cheia misterului iubirii lor: Providenta! Apoi, dinspre Carol, care trebuie sa fi mostenit in buna masura personalitatea exuberanta si iubitoare de libertate a mamei sale, Regina Maria, a fost inriuritoare functionarea lor. Atat firea cat si efectele educatiei si mediului in care a copilarit, au amprentat in aceeasi directie predilectiile lui Carol.

S-a spus si s-a speculat mult cu privire la casatoria lui Carol cu Elena Lupescu. Cel mai adesea s-a sustinut ca in 1947 la Rio de Janeiro, Elena Lupescu l-ar fi santajat pe Carol sa se casatoreasca cu ea, dandu-se grav bolnava, pe moarte. Pentru cei care citesc jurnalul ex-regelui Carol al II-lea, lucrurile devin clare si simple. El noteaza cum au stat lucrurile in realitate. Desi pentru perioada respectiva lipsesc notitele din jurnalul sau, in file ulterioare va da suficiente informatii care vor relega firul. In pagina mea de blog de aici  am descris cununia lor civila din 6  iulie 1947, dupa cum o redau unele jurnale ale timpului. Si tot despre casatoria lor am amintit si in aceasta pagina de blog.  Pe de alta parte, in jurnalul regelui Carol al II-lea, sambata, 3 iulie 1948, acesta nota: “Fericita si marea aniversare a casatoriei noastre. A trecut un an de la acel moment atat de imbucurator, desi atat de tragic. De atunci s-a schimbat totul in viata noastra, a venit asupra mea o liniste si, ca sa zic asa, o stabilitate binefacatoare. Am iesit din minciuna si am aratat lumei intregi ca Duduia, de care, de 23 de ani, mi-am legat viata, este demna de a ocupa si un loc de cinste. Greseala mea este ca prea mult am asteptat pentru a se face acest gest de dreptate. De acum inainte sa ne dea Dumnezeu numai fericire si, pe cat se poate, liniste sufleteasca, ca de aci decurg toate celelalte.”

Contra-argumentul la afirmatia conform careia Lupescu l-ar fi obligat pe Carol sa o ia de sotie, printr-o smecherie, se gaseste tot in jurnalul lui Carol al II-lea, care nota, la data de vineri 8 decembrie 1944 (cu 3 ani inainte de cununia lor de la Rio): „Pentru prima data, si, in sfarsit, primeste (n.n. Elena Lupescu)  ideea rezonabila ca trebuie sa legalizam legatura noastra, incepe a considera in mod serios chestiunea casatoriei. Eu, de mult, sunt de aceasta parere, caci, dupa 20 de ani, este concluzia normala, aceptata de mai toata lumea ca atare. Acei cari mai au obiectiuni sunt caracghiosi. Punctul pe care-l dorim totusi este ca sa se faca cu consimtamantul legal al lui Mihaita (n.n. al fiului sau, regele Mihai, aflat in Romania atunci, in functie). Nu cred ca, odata ce voi putea lua contact cu dansul, sa am prea mari greutati din partea lui. Oricare ar fi piedicile, trebuie incetat de a trai in minciuna. pentru noi va fi o mare liniste sufleteasca, o datorez dragostei noastre si jertfelor ce le-a facut pentru mine.”

Joi, 18 august 1949, au reusit sa faca si cununia religioasa la Estoril (Portugalia), cununie pentru care Duduia avea pregatita rochia de mireasca inca de la Rio, de la data cununiei civile (1947). La fel de rapida si grabnica ca si cununia civila de la Rio de Janeiro… La data de 18 august 1949, in jurnalul sau, ex-regele Carol da toate amanuntele privind cununia. Ea a avut loc chiar in casa lor din Estoril, si a fost savarsita de arhimandritul Martinian Ivanovici, venit de la Paris. Pe la ora 11 a diminetii, Ernest Urdareanu il anunta pe Carol ca preotul va sosi de la Paris cu avionul, la ora 15. Este asteptat la aeroportul Lisabona de Urdareanu si condus la Palacio ca sa fie cazat. Ceremonia religioasa a fost oficiata la ora 21, iar nasii au fost pana la urma Ernest si Monique Urdareanu, caci tinerii Fischer Galati ce trebuiau sa ii cunune nu aveau actele in regula. Nici sotii Raul Fernandez, pe care ii dorea ca nasi Carol, nu a fost timp sa fie instiintati. Dupa ce i-a cununat religios pe Carol si Lupescu, a urmat cununia religioasa a lui Ernest Uradreanu cu Monique, care nici ei nu erau cununati religios. „La 7 (19) a venit arhimandritul Ivanovici sa se prezinte si am stat mult de vorba cu el. E bucovinean, a fost staret la manastirea Slatina din Moldova, tip de taran si de popa <<bon vivant>>, destul de cult. Pare foarte anti-gardist si s-a raliat, fatalmente, Comitetului National Roman, care insa nu-l ajuta deloc. Am vorbit si de fostul ierarh, mitropolitul Visarion Puiu, care, din nenorocire, s-a cam dat cu gardistii, si care acuma locuieste la Lugano. […] Cu cat se apropie ora, sunt mai agitat si emotionat si, in acelasi timp, nesfarsit de multumit ca acela care va sluji este un preot din Tara, si nu un strain. Facem totul in cea mai stricta intimitate, singurii straini fiind Dr. si Bertha Correia Ribeiro, pe cari i-am poftit, fiind prieteni din timpuri grele si ca portughezi. La ora fixa, Duduia a scoborat scara, dusa la brat de Ernest, si s-a slujit mult prea asteptata binecuvantare a impreunarii noastre. Dupa ceremonie, popa a tinut un logos in care si-a exprimat bucuria  […]. Cine a fost cea mai miscata si plangea ca un copil, a fost Leny Christides, care, inca o data, a adeverit cat de mult simte romaneste. E, din nou, o zi mare pentru noi, zi care va fi insemnata cu litere de aur in cartea vietii noastre. Este definitiva incununare a dragostei noastre, de 25 de ani. Legatura s-a sfintit prin binecuvantarea Domnului, ma simt cum nu se poate mai fericit. Vine la timp, sa astupe gura intrigantilor cari vorbeau de divort.” A doua zi dimineata arhimandritul vine si face sfestania ca sa binecuvinteze casa lor, conform celor scrise vineri, 19 august de Carol in jurnalul sau.

Dupa cum scria la finalul cartii “Regele Playboy – Carol al II-lea al Romaniei” – autorul Paul D. Quinlan, s-au facut si cateva poze la cununia religioasa. Am fost norocoasa sa gasesc si eu una, pe care o postez mai jos. Quinlan scria: „Duduia, aratand cu cel putin 10 ani mai tanara, purta o rochie scumpa de matase alba, lunga pana in pamant, si un voal de dantela Alencon. Carol, ceva cam plinut, era imbracat cu frac si cravata alba. Dupa ceremonie, au fost facute fotografii pentru posteritate. Indiferent de criticile care i s-au adus lui Carol, trebuie recunoscut ca dragostea sa fata de Duduia a ramas extraordinara pana la sfaristul vietii. Poate ca iubirea aceasta a fost cel mai bine descrisa, cu ani in urma, de sotia lui Fabricius: <<Era ca si cum ar fi baut un elixir al dragostei, ca in Trsitan si Isolda>>”.

Fotografie de la ceremonia religoasa a casatoriei lui Carol al II-lea cu Elena Lupescu, la vila lor din Estoril (Portugalia), 18 august 1949

Manastirea São Vicente de Fora – locul de veci al lui Carol al II-lea pana in 2003

Manastirea São Vicente de Fora din Lisabona este locul in care ex-regele Romaniei Carol al II-lea a fost inmormantat in 1953, alaturi de regii Portugaliei – in panteonul regal al monarhilor de Braganza (Casa de Bragança). Aflat in exil la Estoril, la cca. 20km de Lisabona, din 1947, Carol al II-lea a murit in  noaptea de 3/4 aprilie 1953. Am mai scris despre moartea regelui pe blog, pe o pagina separata, inspirata fiind de ceea ce citisem in jurnalul sau personal.

In cartea „Regele Playboy – Carol al II-lea al Romaniei” – autorul Paul D. Quinlan descrie ultimele clipe si decesul ex-regelui astfel: „In Vinerea Mare, pe 3 aprilie 1953, pe cand Carol si Elena (n.n. Lupescu) petreceau o seara linistita acasa, Carol s-a plans deodata de o durere ascutita in partea stanga a pieptului si in brat. Duduia s-a repezit la telefon, si intr-o jumatate de ora doctorul se afla langa patul lui Carol. Acesta se simtea deja mai bine si i-a spus doctorului sa nu-si faca griji pentru el, ci sa vada <<ce e cu Printesa, care are un soc puternic>>. In vreme ce doctorul statea de vorba cu Elena, Carol a suferit un violent atac de cord. Cand doctorul s-a intors la pat, Carol murise. Avea 59 de ani. Duduia isi iesise din minti de durere. Plangea fara incetare; refuza sa manance sau sa doarma; intra permanent in dormitorul unde zacea trupul neinsufletit al lui Carol, tipand si sarutandu-i fata si mainile, ca un personaj dintr-o tragedie greaca. Din pricina starii in care se afla, Urdareanu a trebuit sa se ocupe singur de pregatirile pentru inmormantare. Guvernul portughez a decis, plin de bnavointa, ca fostul suveran putea fi ingropat in Panteonul Regal de la Manatirea São Vicente, unde erau inmormantati regii Portugaliei, pentru ca bunica sa fusese membra a familiei regale portugheze, iar in tara nu exista nici o biserica ortodoxa. Ca o ironie a sortii, exact la o saptamana inainte de moartea lui Carol se prapadise si Zizi Lambrino. Timp de mai multe zile, corpul neinsufletit al lui Carol, imbracat in straie civile, cu o esarfa a inaltului Ordin „Carol I” petrecuta peste umeri, a fost expus pe catafalc in salonul vilei Mar y Sol. Sute de persoane au venit sa-si aduca ultimul omagiu. Funeraliile au avut loc marti, 7 aprilie. Sicriul deschis a fost mutat in holul vilei, unde un capelan englez a tinut o scurta slujba. Lupescu, invesmantata din cap pana-n picioare in crep negru, cu voal, si fara obisnuitul ei machiaj abundent, plangea fara sa se poata controla. Inainte de a se inchide pentru totdeauna capacul sicriului purtand blazonul romanesc, Lupescu s-a aplecat peste Carol, l-a sarutat pe frunte si a strigat „Adieu, amour de ma vie!” […]  De la Estoril, cortegiul funerar format din 40 de masini, insotit de o escorta militara pusa la dispozitie de ministrul Salazar, s-a indreptat spre São Vicente. Cand sicriul a fost depus in Panteonul Regal, Regimentul de Infanterie si Fanfara Garzii Republicane i-au dat onorul militar. Lupescu a suspinat pe tot parcursul slujbei religioase. Cand sicriul din mahon masiv a fost coborat in mormant, Elena i-a soptit unei prietene: <<As vrea sa mor!>>. A trebuit, practic, sa fie scoasa din manastire. Avea sa mai traiasca inca 24 de ani. Asa cum se si cuvenea, cand a murit, sicriul ei a fost pus alaturi de al lui.”

Acum cateva zile la Lisabona, am avut ocazia sa vizitez din exterior Manastirea São Vicente. Am trecut de doua ori pe acolo, odata lunea – cand era inchisa pe tot parcursul zilei, iar intr-o alta zi, am ajuns prea tarziu, dupa ora 18 – cand se inchisese deja. Marturisesc ca as fi vrut sa pot vedea (dar nu am reusit sa intru) daca au ramas inscrise macar in vreun fel in Panteonul Regal – cele doua morminte: ale lui Carol al II-lea si al Elenei Lupescu… Caci ramasitele celor doi au fost aduse inRomania si reinhumate, la 14 februarie 2003. Intamplator sau nu, in fiecare an, la 14 februarie, cei doi isi sarbatoreau prima intalnire (mereu ca in prima zi, cu aceeasi dragoste)… Aceeasi zi fusese aleasa de guvernul roman pentru a organiza la Curtea de Arges reinhumarea fostului suveran si a sotiei sale – Elena Lupescu, transportati cu avionul de la Lisabona la Bucuresti. Si tot intamplator sau nu, la exact 50 de ani de la moarte, Carol al II-lea a putut in sfarsit reveni in Romania… Si tot intamplator sau nu, cei doi iubiti au fost din nou despartiti, caci Carol al II-lea odihneste intr-o cripta special amenajata in paraclisul Manastirii Curtea de Arges  (in parc),  in vreme ce Elena Lupescu odihneste la ceva distanta de incinta manastirii, intr-un mai vechi cimitir de calugari al Curtii de Arges.

Manastirea São Vicente de Fora se gaseste amplasata pe un deal, in partea de Est a cartierului Alfama al Lisabonei, nu departe de fluviu Tejo. Strajuieste de la inaltime capitala portugheza, iar cladirea este impresionanta. Eu am urcat pe jos pe stradutele inguste cu multe pante si curbe stramte, pe care se incumeta a trece numai vestitul tramvai 28, care transporta in genere turistii in zona veche a orasului. Toata zona este extrem de pitoreasca, iar tramvaiul are statie langa manastire. In fata cladirii exista o parcare, dar in rest, in toata zona spatiul este zgarcit. Manastirea are si o mica curte interioara, pavata cu caramida rosie si acum cu bolti inflorite de trandafiri. Dupa moatea lui Carol al II-lea, Monique Urdareanu (o apropiata a Elenei Lupescu, sotia celui care l-a insotit in tot exilul pe Carol – Ernest Uradreanu) a sustinut ca Elena Lupescu obisnuia zilnic sa vina de la Estoril (unde locuiau) la Lisabona la Sao Vicente, la mormantul iubitului sau sot. Imi amintesc ca am vazut undeva fotografii si chiar o filmare scurta de la funeraliile lui Carol, si pe Elena Lupescu urcand scarile de la intrarea in manastire, insoting cosciugul. Fotografiile mele de la Manastirea São Vicente de Fora din mai 2012, mai jos:

Această prezentare necesită JavaScript.

Lisabona in mai

La acest inceput de mai am ajuns pentru prima oara in Portugalia, la Lisabona. Plecasem cu idei preconcepute, in media multe sunt deformate despre tarile europene, si nu numai. Intamplator, despre Beijing am aflat acelasi lucru cu ceva vreme in urma – ca, preluate din media occidentala, stirile despre China si capitala ei, sunt multe, total eronate daca nu chiar opuse realitatii. Nu plecasem de acasa cu o parere proasta, dar nici buna – despre Portugalia. Si poate, ce voi scrie mai jos, nu ma indrituieste sa generalizez, caci desigur ca Portugalia nu inseamna doar Lisabona si imprejurimile… Si nu poate un om care a stat doar cateva zile intr-un loc, sa afirme ca lucrurile sunt fara tagada astfel cum le-a perceput el. Insa atat cat am stat si vazut eu, adica 5 zile, mi-au ajuns ca sa concluzionez ca Portugalia este cu mult mai buna decat ni se prezinta in media, in prezent.

Lisabona m-a intampinat cu ploaie, uneori in rafale si puternica, alteori cernind o negura fina, razbatatoare si lenta. Asta s-a intamplat pentru mai bine de 35 de ore neintrerupt. Credeam ca-i specific pentru zonele de tarm la Oceanul Atlantic. Aveam sa aflu insa ulterior ca o astfel de vreme nu este specifica lunii mai la Lisabona. Dar eu asa am fost primita acolo. Apoi s-a facut soare, iar intr-una din zile a fost chiar foarte cald. Aerul Lisabonei e-atat de respirabil, atat de curat si proaspat, ca pare incredibil! Asa a fost si a ramas toata perioada cat am stat acolo. A fost intre lucrurile pe care le-am simtit, si nu numai eu, ca fiind caracteristice locului. Circulatia Lisabonei este muuuult mai blanda decat a Bucurestiului, de fapt ele nu se compara. Desi traficul poate fi uneori comparabil (in sensul ca la unele ore este mai redus decat in Bucuresti), nu am auzit urma de claxon sau vorbe urate, desi pietonii nu sunt nici acolo deloc ordonati, din contra… Dar masinile au totdeauna bunul simt si atentia de a ceda dreptul de trecere pietonilor, chiar daca adesea ei trec si pe rosu. Nu cred ca-i o bila alba neaparat, dar indica ingaduinta mare pe care adesea am remarcat-o la portughezii cu care am luat contact.

Lisabona se intinde pe ambele maluri ale unui fluviu impresionant, numit Tejo (Tagus – latineste). Are un melanj arhitectural surprinzator: roman, gotic, manuelin, baroc, modern si post-modern. Ici si colo, presarate, case vechi – unele in stare avansata de delasare, presarate printre case mai noi, bine intretinute. Dupa mine, Lisabona este un oras complex si multi-cultural cum nu este altul in Europa. Zone moderne alternand cu zone vechi, bulevarde mari si somptuoase, sosele suprapuse, linii ferate suspendate, dar si stradute inguste de 2-2.5 m pe care abia se strecoara, pe un singur sens, cate un tramvai tipic si vechi, format dintr-un singur vagon, determinand pietonul sa se lipeasca de zid spre a se pazi de atingerea tramvaiului in mers. Lisabona e-atat de diversa, ca pur si simplu uimeste! Toate, dar absolut toate trotuarele din Lisabona si oraselele din imprejurimi au trotuarele pavate cu piatra cubica mai marunta decat suntem obisnuiti, de o culoare deschisa, un gen de culoare a fildesului – ce dainuieste probabil de zeci sau sute de ani intr-o stare atat de buna ca au devenit pur si simplu lucioase.  Unele trotuare prezinta modele de piatra cubica asezata ornamental – geometric sau cu forme de animale alternand fildes cu negru-gri. Este o alta caracteristica a Lisabonei…  Piete frumoase, statui, doua poduri absolut impresionante: Podul Vasco da Gama  (pod pe piloni de 17.2 km la o inaltime fata de apa de 155m) si Podul 25 aprilie (numit initial Podul Salazar) – de 2.3 km lungime si la 70m desupra apei fluviului, ce rivalizeaza cu cele mai grozave poduri din lume. Toata zona in care se gaseste Oceanariul, unul dintre cele mai grozave de felul lui, este una foarte moderna – atat cladirea si locatia oceanariului, cat si privelistea incredibila a Podului Vasco da Gama, a turnurilor surori – cu creasta specifica – Turnul Sf. Rafael si Sf. Gabriel de conceptie post-moderna, impreuna cu Pavilionul Atlantic, telefericul din zona, toate – creaza impresia unui centru comercial-industrial de ultima ora. Un oras situat pe 7 coline, unul dintre cele mai vechi din lume, devansand cu sute de ani asezarea oraselor Londra, Paris si Roma, nu poate fi decat impresionant, captivant si surprinzator! Eu asa l-am perceput. Iar oamenii – de o buna-vointa nemaintalnita prin Europa zilelor noastre. Prin preumblarile mele prin oras am observat acele placute „ajulehos” inserate in ziduri, sub forma unor icoane, nomograme ori reprezentari mai mari de locuri ori evenimente – a caror culaore predominanta e totdeauna albastrul – azurul /”azul” – in portugheza. Sunt specifice! La fel si influentele orientale marcate prin acoperirea zidurilor prin placute de ceramica cu desene geometrice arabe. Pestele – servit in felurite retete locale, se gaseste in restaurante din belsug, si are o savoare speciala. Am servit – in patru randuri, minunate meniuri de peste! Cele mai importante informatii despre Lisabona, notate profesionist, se gasesc insa aici. Eu am receptat orasul in felul meu, si cu siguranta, voi face tot posibilul sa-l revad. Mi-a placut enorm zona litorala, care se intinde la vest de oras, incepand cu suburbiile ori satelitii Oeiras, Estoril si Cascais.  Timpul nu mi-a permis sa vizitez nenumaratele  puncte de atractie (dar cateva le voi prezenta in pagini separate pe acest blog), iar fiindca portughezii stiu atat de bine sa fie gazde oricarui strain, cu siguranta, pe termen lung, despre Portugalia vom afla lucruri din ce in ce mai bune. E-o tara care mi-a inspirat optimism, desi, ca si noi, portughezii sufera de sindromul crizei…

Unele dintre fotografiile mele din Lisabona, le introduc aici:

Această prezentare necesită JavaScript.

Carol al II-lea si vila sa de la Estoril

Nu puteam sa nu ajung din Lisabona si la Estoril! Daca nu as fi stiut ca ex-regele Carol al II-lea nu si-a trait ultimii ani de viata acolo, nu as fi auzit probabil niciodata despre Estoril. De la Lisabona, cu un tren ce strabate tarmul oceanului, se pot parcurge foarte rapid si usor suburbiile si apoi orasele-satelit ale capitalei portugheze. Se ajunge simplu pe acest traseu, trenurile pe aceasta directie plecand din gara Cais do Sodre a Lisabonei. Pana la Estoril am facut cam jumatate de ora cu trenul, din Cais do Sodre. Azi, Estoril este o statiune moderna si luxoasa, si pastreaza suficiente cladiri elegante din perioada interbelica. Strabatand-o la pas, am avut cateva crampeie de imagini ce-mi aminteau Montreux-ul elvetian. Masini luxoase, parcate mai ales in zona Cazinoului din Estoril, care se spune ca este cel mai mare din Europa. Aerul are o prospetime si o savoare deosebite, probabil briza oceanului, amestecata cu toate emanatiile primavaratice ale vegetatiei luxuriante, pregatesc un melanj binefacator deopotriva pentru plamani, creier si piele. Poluarea e practic inexistenta si aerul are o aroma teribila! Una dintre tintele plimbarii mele prin Estoril a fost vizitarea vilei in care au trait aici Carol al II-lea si Elena Lupescu, incepand cu 1947: Carol pana in aprilie 1953 (decesul sau), iar D-na Lupescu pana in 1977 (decesul sau). Am facut rost de o harta a orasului, si pana la urma, cu ajutor, am reusit sa identific mica strada pe care stiam ca se gaseste vila: Rua do Alentejo 4. Fata de gara din Estoril, vila se gaseste la cca. 15 min de mers pe jos, catre nord. Am avut surpriza ca imediat dupa ce am ajuns la poarta vilei, usa principala sa se deschida, iar un domn bine-facut sa vina catre poarta (se va vedea in foto). Pana la urma am intrat in vorba. Era roman. Am schimbat un mic dialog, eu – cea care voia sa stie mai mult decat un simplu trecator, dumnealui – probabil rutinat cu vizitatorii romani amatori de fotografii cu vila. Am reusit sa obtin o programare pentru o vizita in interior pentru ceva mai tarziu, si o progamare pentru o conversatie cu una dintre actualii proprietari ai unei parti a condominiului actual, o doamna romanca. Stiam povestea romanilor care au reusit sa achizitioneze o parte a vilei regale de pe net (vezi aici).  Stiam de asemenea despre un scurt interviu luat de doamna cu care urma eu sa ma intalnesc, lui Monique Urdareanu, cea care a cunoscut bine pe Carol al II-lea si Elena Lupescu si care a mostenit buna parte din ce a ramas dupa moartea doamnei Lupescu din 1977 (interviul aici). Din pacate, datorita activitatilor mele, nu am reusit sa revin la Estoril pentru intalnirea programata. Totusi, domnul cu care am conversat la poarta vilei in seara cand am ajuns eu la Estoril, mi-a spus ca felul in care arata vila acum este cu mult diferita de felul cum arata pe vremea lui Carol al II-lea, ei detinand fotografii ale timpului si putand compara. Am inteles de asemenea ca in interior extrem de putin mobilier al familiei Carol-Lupescu mai exista, singurele ramase fiind fotografii si probabil ceva documente. Fotografiile facute de mine acum cateva zile la vila de la Estoril „Rei Carol”, care in vremea sa se numea „Mar e Sol”, sunt cele de mai jos, unde apare si domnul cu care am dialogat.

Despre povestea achizitiei si instalarii in vila de la Estoril intr-o pagina anterioara a blogului meu am introdus date semnificative, preluate din jurnalul lui Carol al II-lea.

Această prezentare necesită JavaScript.

Locuinta lui Mircea Eliade din Cascais, Portugalia

In acelasi „Jurnal portughez” al lui Mircea Eliade, se gasesc referiri la doua locatii ale sederii sale in Portugalia, acoperind perioada februarie 1941- septembrie 1945: orasul Lisabona si oraselul Cascais. La Cascais se pare ca a schimbat 2-3 locuinte si s-a gasit in doua randuri: o data la inceputul sederii sale, in 1941, pentru cateva luni, iar apoi a revenit sa locuiasca in Cascais la 20 noiembrie 1944, in preajma mortii primei sale sotii, Nina. In jurnal se gaseste adresa locuintei sale din Cascais din 1944-1945: Rua de Saudade, 13. Gasind-ma la Lisabona, am mers sa vizitez Cascais si casa scriitorului. Cascais este o mica localitate langa Lisabona, la cca. 20 min. cu trenul, un fost sat de pescari, azi o statiune frumoasa la Oceanul Atlantic. Casuta lui Eliade din Cascais este situata chiar pe tarmul oceanului, cu valurile batandu-i in fundatia dinspre spate. De la mica gara a oraselului, casa se gaseste la 2-3 minute de mers pe jos, catre ocean.  Astazi ea poarta o placheta rotunda, amintind trecerea scriitorului pe acolo. La 29 septembrie 1941 Eliade nota in „Jurnalul portughez”, dar probabil despre prima sa locuinta din Cascais, despre care nu stim exact care a fost: „De atatea zile ploua. Nu pot sa ma fac sanatos in casa aceasta adorabila, acum un centru faimos de igrasie si reumatism. Pe de o parte, imi pare bine ca ma despart de Cascais cu toamna ploioasa din jurul meu. Nu voi avea, la Lisabona, nici o melancolie.” In prima locuinta de la Cascais a locuit intre februarie 1941 (cand a ajuns in Portugalia) si pana in octombrie acelasi an, cand s-a mutat in Lisabona.  A doua locuinta, cea mentionata cu adresa in jurnal, si care azi poarta emblema de comemorare, este cea care se gaseste direct pe tarmul oceanului. La momentul cand am ajuns in Cascais, nu ajunsesem la pagina din jurnal unde era mentionata adresa. Asa incat am gasit casa mai greu, a trebuit sa intreb mai multe persoane din Cascais, pana cand cineva  a stiut despre ea. Nici la punctul turistic de informare a orasului, tinerii ce deservesc institutia nu stiau nimic despre Mircea Eliade. In sfarsit, am gasit-o… O casa micuta, cu fatada catre o biserica … si cu spatele catre ocean. In spate, o terasa destul de larga, ale carei fundatii zac direct in bataia valurilor. Privelistea de pe terasa e frumoasa, oceanul cu largul sau, iar spre stanga, in zare, se pot zari marginile Lisabonei. Asa arata acum casa (am pus fotografii mai jos – terasa cu fundatia in ocean este partea din spate a casei, pe fatada careia este emblema comemorativa). Eliade se simtea insa sufocat in Portugalia, i se parea ca viata culturala lancezeste acolo, visa Parisul, unde s-a si dus pentru cateva saptamani, in Portugalia fiind. Ii placea Spania, unde a facut cateva calatorii in aceeasi perioada a sederii portugheze. Si totusi, unele dintre cele mai adanci meditatii si afundari in sine le da la iveala in timpul sederii portugheze, scriind „Jurnalul portughez”, alaturi de alte carti importante ale sale.

Această prezentare necesită JavaScript.

Casa lui Mircea Eliade din Lisabona

Azi e prima mea zi in Lisabona. M-a intampinat cu ploaie. Atmosfera e totusi foarte placuta, chiar daca ploua cu intermitente. Aerul e foarte bun, nu doar respirabil pentru o capitala, dar foarte placut de repirat – probabil influenta oceanului. Sunt catre 18-19 grade deocamdata. Desi pe ploaie, am pornit pe jos catre locul in care stiam ca a locuit Mircea Eliade intre 1941-1944: Avenida Elias Garcia la nr. 147. O scrie chiar Eliade in jurnalul sau portughez, si mentioneaza, „la etajul al III-lea”. Stiu ca o vreme orice placa de identificare pe casa respectiva a lipsit – am citit in media. Azi insa am gasit casa si inscrisul. Placa lamuritoare pare destul de noua. Ma asteptam la o casa in stil mai vechi (cum deja am vazut multe prin zona), dar imobilul, asa cum arata acum, este destul de modern. Nu stiu cum a aratat cand Eliade a locuit aici. Am inserat fotografii mai jos. A fost prima locatie pe care am dorit s-o vad in Lisabona, in graba celor pe care le am de facut. Intamplarea a facut sa locuiesc numai la 4 strazi distanta de acea casa, si sa pot ajunge acolo, chiar si sub ploaia puternica ce m-a udat pana la piele, destul de usor.

Această prezentare necesită JavaScript.

Am „Jurnalul portughez” al lui Eliade la mine, nu l-am terminat de citit. Asteptand sa ma mai zvant putin, citesc cateva pagini. Ca de obicei, citind acest jurnal, traiesc sentimentele cele mai interesante dintre cele pe care le-am avut citindu-l pe Eliade (e drept, nu am citit deocamdata decat o mica parte a operei sale). Mi s-a parut insa foarte interesant sa redau ce am citit acum in jurnal. In decembrie 1943, Eliade (fiind aici, la Lisabona), scria:

„Nu conteaza decat ceea ce ne poate fertiliza. Nici un om, nici un peisaj, nici o carte nu ma intereseaza daca nu ma sporeste, unindu-se cu mine, ajutandu-ma sa devin mai fecund, mai puternic. Orice om se comporta fata de Cosmos ca o femeie: asteapta sa fie fecundata, ca sa se poata revela siesi, sa-si desavarseasca misiunea. Nu devii tu insuti decat in clipa cand iti simti fiinta sporita. Erotica simbolica a tutror religiilor si misticelor isi are punctul de plecare in acest destin al omului: ca nu devine el si nu se simte traind (participand la evenimente, „interesandu-se” de oameni) decat in masura in care se uneste si este fecundat.”