Copiii frumosi ai Romaniei – ei inca exista!

Azi, un baiat de 13 ani, mi-a redat speranta in cei care vin dupa noi! Incepusem sa taiem un gard viu, ceva mai inalt si mai zdravan, in jurul unei gradini de la tara. Un baiat, nu-l cunosteam – era de prin vecini, s-a apropiat si a-ntrebat direct: vreti sa v-ajut? Eram utilati cu foarfeci mari si grele, profesioniste, ce pot taia si crengi de cativa centimetri diametru. Eu am spus imediat: Da! – dar eram putin neincrezatoare si uimita. A apucat prompt una din foarfeci, si dupa o scurta instruire a-nceput sa taie de zor. In rand cu noi, cu pofta chiar. Si a-nceput sa discute, sa puna intrebari. Direct, abrupt, cu sinceritate si dezinvoltura maxima. Intrebari – unele de-adult. Era in clasa a 6-a. Mai avea trei surori – obeze, suferind de-o boala genetica tiroidiana, ca si mama lor. O obezitate crunta, le-am vazut, abia se miscau doua dintre ele. Si fetele tot in scoala generala. Baiatul a scapat de boala cumplita, si-acum, se pare, isi luase viata in piept. Dupa o vreme unul dintre noi l-a-ntrebat despre tatal: „ne-a lasat! e betiv.” A raspuns cu deplina asumare, cu demnitate chiar! Apoi m-a-ntrebat cati ani am, si l-am rugat sa ghiceasca – mi-a gresit varsta doar cu 2 ani. De obicei copiii nu sunt capabili sa aprecieze corect varsta adultilor. Si asta mi-a dat de gandit. Muncea, taia, intreba daca face bine ce face, comenta. Totul cu o dezinvoltura si naturalete care din primele 5 minute m-a facut sa am impresia ca ne cunoastem de-o viata! Un copil-adult, daca la 13 ani poti spune asta despre un om… Un alt baietel, ceva mai mic, in clasa a 2-a, a venit imediat si el s-ajute. N-a spus nimic, dar a-nceput sa adune crengile taiate de pe jos si sa le duca la gramada care se-nfiripa. Pe el il stiam de dinainte. Muncea in tacere, cumintel. Se-aciuase la grupul ce muncea in caldura – care eram noi. Ii stiam povestea acestuia mai mic – copilas de tata aloolic si mama tiganca. Cu alti doi frati mai mici. Traiul intr-o casuta necajita, cu vesnica masa de cartofi si-atat. Saracie maxima si torturi psihice, agresivitate.  Tatal sau, uneori cand il vedea ajutandu-ne la maruntisuri, daca se-ntampla sa fie pe-acasa, striga la el si la noi, sarea la cearta. Uneori i-am mai dat banuti sa-si mai ia o inghetata, dar tatal i-i lua sa-si ia bautura, sarind pe copilas ca o fiara. Iar pe-atunci copilul abia avea 4-5 ani. De la o vreme am invatat cum sa procedez cu el, ca sa mai ajunga o ciocolata sau un suc si-n stomacelul lui. Cei doi baieti de azi mi-au inveselit sufletul – au venit sa ajute cu drag si demnitate. Nu au cersit, nu au asteptat nimic. Poate doar un dialog frumos si normal cu adultii, o incredere ca si ei pot, ca si ei stiu sa fie utili si s-ajute. Dupa ce am terminat cu totii treaba, au dat sa se indeparteze, n-au asteptat nimic material. Cel mic stia ca de obicei aveam grija intr-un fel, sa-i pot face o bucurie directa, fara a ajunge ceva pe mainile tatalui. Cel mare nu ne stia, si deci nu se-astepta la nimic. Mi-a placut aceasta abordare. Pe vremuri, in satul romanesc (pe care s-a intamplat sa-l cunosc cum era), asa decurgeau lucrurile – cu naturalete si bunavointa. Cu copii invatati cu treaba, cu respect si drag de munca. Din pacate, am vazut prea multi tineri azi, si ii vad mereu, departe de asemenea mentalitate. Pare ciudat, dar eu ma bucur enrom sa constat ca mai exista copii – asa cum stiam eu ca sunt copiii romani. Mai avem speranta!