Portugalia si Franta – singurele tari primitoare ale ex-regelui Carol al II-lea

Dupa cunostintele mele actuale, numai doua au fost tarile europene care au recunoscut, intr-un fel sau altul, personalitatea (extrem de controversata) a ex-regelui Carol al II-lea al Romaniei, dupa ce acesta a fost expulzat din Romania si a luat calea exilului (incepand cu septembrie 1940): Portugalia si Franta. Iar pe mapamond, de buna gazduire si recunoastere s-a bucurat dupa 1940 doar in America Latina: in Mexic si in Brazilia, unde a locuit in exil cam cate trei ani.

Una dintre ultimele poze din Romania, 1940, Elena Lupescu & Carol al II-lea (cu palarie)

Revenirea in Europa, dupa fuga – in martie 1941 (practic dupa evadarea) – din Spania lui Franco, cu destinatia America Latina, s-a facut extrem de dificil, si abia in 1947. Nici o tara din Europa, din varii motive – politice, de influenta, de imagine, etc., nu a dorit sa gazduiasca cuplul atat de rau famat: Carol al II-lea si Elena Lupescu. Totusi, dupa eforturi diplomatice necontenite, Portugalia, reprezentata de primul-ministru Salazar, i-a primit si i-a gazduit in modul cel mai elegant si onorabil cu putinta, incepand cu septembrie 1947.  La moartea sa, in aprilie 1953, Carol al II-lea s-a bucurat de toate onorurile militare si guvernamentale, fiind inmormantat (cu escorta militara) in Panteonul Regal de la Manastirea Sao Vicente din Lisabona, acolo unde erau inmormantati toti regii Portugaliei. Unii au speculat ca acceptarea sa in Panteonul Regal este legata de faptul ca bunica sa din partea tatalui, Antonia de Portugalia (1845-1913) ar fi fost „ingerul pazitor” al nepotului Carol la Lisabona. In 1977, dupa moartea sa, si Elena Lupescu a fost inmormantata tot in Panteonul Regal portughez, alaturi de sotul sau. In 2003, la 50 de ani de la moarte, ramasitele pamantesti ale cuplului Carol al II-lea si Elena Lupescu au fost aduse in Romania si inhumate la Manastirea Curtea de Arges (de asta data, insa, separat).

A doua tara, care a fost si a ramas „de suflet” pentru Carol, a fost Franta. Acolo a detinut proprietati, a vietuit mai multi ani in tinerete si a pastrat o casa si mosie la Coesme, nu departe de Paris, pana la stabilirea definitiva la Estoril (langa Lisabona). A sperat mereu sa revina in Franta, la Coesme, alaturi de Elena Lupescu, dar nu a reusit. Dupa exilarea de pe tron din 1940, abia in 1949 primeste viza ca sa poata reintra in Franta, pentru o calatorie de cateva saptamani, in septembrie-octombrie 1949. In iulie 1944, Carol nota in insemnarile sale zilnice (cu data de 12 iulie): ” Nu cred sa fie cineva care sa nu fie multumit de aranjamentul intervenit intre de Gaulle si Roosevelt. Oricat unii, in miopia lor, ar crede ca Franta nu va mai juca un rol in politica mondiala, totusi, pentru marea majoritate a omenirii, ea reprezinta tot ce poate fi mai bun, mai frumos de punctul de vedere spiritual. Cuvantul pe care l-a spus odata un francez, intr-o criza de orgoliu, ca orice om are doua patrii, a lui si Franta, este aproape adevarat. Eu unul, care am o incredere absoluta in puterea de radiatiune intelectuala si in echilibrul de politica internationala a Frantei, sunt cum nu se poate mai fericit.” 

Se pare ca si Franta l-a stimat cu adevarat pe acest rege al Romaniei. De curand, de pe blogul Principelui Radu al Romaniei am aflat ca exista la Nisa, Parcul Carol al Romaniei. Suprafata acestuia este de cca. 23,000 de metri pătrați, si a fost  realizat din inițiativa municipalității orașului Nisa, pe locul parcului castelului Fabron. Povestea castelului Fabron este descrisa intr-un comentariu pe pagina despre parc a blogului Principelui Radu, de istoricul Gabriel Badea-Paun, care scrie in comentarii: „Castelul Fabron a fost construit pentru Ernest Gambart, […], a fost cumparat prin anii 1880 de Ducele de Saxa-Cobourg et Gotha si prin succesiunea sotiei sale, Marea Ducesa Maria Alexandrovna Romnanov, a trecut fiicei sale, Regina Maria a României, care a facut dese sejururi. Prin testament ea l-a atribuit fiului ei cel mare, Principele Carol, viitorul Rege Carol al II-lea. Nu stiu la ce data a fost înstrainat de acesta si distrus, fara îndoiala însa ca dupa cel de al Doilea Razboi Mondial, o perioada teribil de nefasta pentru edificiile eclectice în Franta […].” La 6 octombrie 1949, in insemnarile sale zilnice, Carol aminteste de deplasarea la Nisa, la Fabron, unde a gasit totul in ruina dupa razboi. La acea data castelul ii mai apartinea deci. El constata atunci ca trebuiau milioane pentru a fi reparat…, si nu detinea acesti bani, iar Carol isi aminteste cu amaraciune si nostalgie atunci, pe loc, de vremurile de cu 50 de ani in urma, din copilaria sa, aici. Concluzioneaza in legatura cu Fabron, asa: „Te apuca o adevarata jale privind cum urgiile, cari au napadit asupra acestei lumi, irosesc toate aceste locuri si lucruri care au fost ale stramosilor„. Cert este ca, dupa instrainare, care trebuie sa se fi intamplat in 1950 sau ceva mai tarziu (instrainarea putand fi chiar sub forma de donatie…), Franta aduce omagiul sau unui rege al Romaniei, regelui Carol al II-lea, numind un parc al orasului Nisa dupa numele lui:” PARC DE LOISIRS CAROL DE ROUMANIE”, 23 avenue de Fabron 06200 – Nice, France. El, parcul, dainuieste si azi, la fel ca si casa sa din Estoril-Lisabona, unde si-a trait ultimii ani de viata, din 1948 pana in 1953, alaturi de Elena Lupescu, pe strada Rua do Alentejo, la numarul 4 si care poarta inca, o mica placuta aurie cu inscrisul „Rei Carol”.

Balcic, prima intalnire…

In toamna lui 2007, la jumatatea lui octombrie, sansa a facut sa trebuiasca sa fac o deplasare la Balcic, in Bulgaria. Si tot sansa a facut sa am alaturi persoane care sa cunoasca mult mai mult decat stiam eu in acea vreme, despre Regina Maria a Romaniei. Obiectivul deplasarii mele nu avea nici o legatura cu istoria, cultura sau arta. Dar a existat timpul de a vizita ceva despre care auzeam eu atunci pentru prima oara (!): castelul Reginei Maria de la Balcic. Nu aveam practic nici o cunostinta privind regalitatea Romaniei, cu atat mai putin stiam ceva despre Regina Maria si legatura sa cu oraselul bulgaresc. Eu stiam despre Balcic doar din minunata carte a Cellei Serghi, „Panza de paianjen” (aparuta in 1938), pe care o citisem prin 1985 si care descria Balcicul anilor ’30 in cele mai minunate culori. Un orasel al pictorilor si scriitorilor veniti sa se inspire din culorile fascinante ale rasariturilor ori apusurilor din Balcic. Cele cateva zile cat am stat eu in Balcic in octombrie 2007, am locuit intr-un hotel foarte aproape de castelul reginei Maria. Un hotel frumos si luxos… Iar vizita la castel am facut-o alaturi de cunostintele care au apucat, pe ici – pe colo, sa-mi povesteasca cate ceva, ca sa-mi fac o prima impresie. Probabil ca a fost foarte bine asa. Intram pe-un taram atat de plin de farmec si istorie, insa intram ca un novice absolut, cu naivitatea si nonsalanta specifica a ignorantului total. A fost foarte bine asa, nu aveam sabloane ideatice, nu aveam limitari de absorbtie si de clasificare, si am putut astfel, sa receptez fara idei preconcepute tot ce vedeam. Imaginea aceea creata atunci, insa, m-a urmarit in toti acesti ani, in care incetul cu incetul istoria a venit catre mine. Castelul acela, in fapt o vila alba cu minaret turcesc, la marginea marii, inconjurata de terase din piatra ori din terase transformate in gradina botanica, mi-a parut cel putin desprins din alta lume. Chiar si eu, care habar nu aveam pe-atunci despre istoria acestui loc, atat de drag inimii celei mai iubite femei a istoriei Romaniei, am perceput ca pe ceva astral locul acela, care parca plutea desupra celor lumesti. Zilele trecute, citind insemnarile zilnice ale Reginei Maria din anul 1927, am gasit o descriere a castelului de la Balcic atat de frumoasa!… In cele 4 zile din iunie 1927, cand Regina Maria a petrecut la  „Cuibul Singuratic” (Tenha Juvah – in limba bastinasilor, pentru proprietatea achizitionata unde s-a construit casa/castelul) o perioada de impacare cu sine si adanca fericire, regina descrie locuri pe care le vazusem si eu, si ramasesera ingropate adanc in memoria mea afectiva. Regina Maria a scris despre  Balcic pagini extraordinare, atat in a sa carte „Povestea vietii mele„, cat si in volumele sale de insemnari zilnice de dupa 1925.

Mai jos am inserat cateva poze facute de mine in octombrie 2007. In una dintre ele apare vederea castelului Tenha Juvah dinspre mare, de la distanta, profilata la baza dealului, in alta – o imagine din apropiere, exterioara, iar alta – de interior. In doua fotografii am surprins doua dintre crucile de piatra din aria castelului, iar alte cateva fotografii surprind culorile intr-adevar fascinante ale acestui orasel bulgaresc tare pitoresc (pe vremuri apartinator Romaniei) – care i-a inspirat pe nenumarati pictori ce veneau si vin la Balcic, verile,  sa se adape din extensia spectrala litorala in toata splendoarea ei.

Această prezentare necesită JavaScript.

Carol al II-lea si mentalitatea americana

In 1944, cu ocazia zilei nationale a SUA (4 iulie), ex-regele Romaniei, Carol al II-lea, aflat in al patrulea an de exil fortat (in Mexic in acea vreme), caracteriza in jurnalul sau, cu luciditate si inteligenta, mentalitatea americana a vremii. Interesant este sa constatam azi, dupa aproape 70 de ani, ca felul in care vedea lucrurile, ramane pe deplin de actualitate.

Aceasta zi (n.n. 4 iulie) ma face sa ma gandesc la toate ce sunt, si, mai ales la acele ce ar fi putut fi. E un pacat pentru lumea intreaga ca aceasta mare natiune are atatea scaderi, atatea lipsuri de intelegere a altor natiuni si al altor mentalitati. Azi se simt tari si indispensabili lumii, deci vor sa impuie felul lor de a gandi, felul lor de a vedea lucrurile, si aceasta, adesea, nu se potriveste cu felul celorlalti, de aci frecari, de aci constatarea ca n-au reusit sa se faca iubiti. E pacat, mare pacat. Democratia lor este idealistica, dar este mai ales de vorbe, de fapt la ei domneste o tiranie, o dictatura, aceea a presedintelui, care, la randul lui este adesea robul partidului, scuza pentru aceasta este ca e bazata pe vointa, rolul, poporului. Ceea ce deformeaza si acolo democratia, ca in multe alte locuri, este ca adevaratul stapan este tot Maria Sa Banul si o nemaipomenita si inconstienta conceptie a libertatii Presei. De pilda, zilele trecute, la 5 dimineata, a telefonat o jurnalista din California sa intrebe cand vine Duduia (n.n. Elena Lupescu) acolo ca sa-si faca operatie estetica. Aceasta legenda nu se poate starpi. Sunt asa de inconstienti, ca, o data cand au incalecat pe un cal breaz, mai ales cand este o minciuna defaimatoare, e extrem de greu sa-i faci sa descalece.”

Arta din nisip la Arcachon

La 55km sud-est de Bordeaux, in Franta, se gaseste o statiune la Atlantic, de o frumusete aparte: Arcachon. Este dintre cele mai noi statiuni franceze la ocean, fiind intemeiata putin inainte de 1860, an in care populatia era de abia 700 de locuitori. In 2007, cand am fost eu acolo, populatia numara cca. 11500 locuitori. In aprilie 2007, cand pentru o jumatate de zi am poposit la Arcachon, am indragit privelistea oceanului, plaja splendida si linistita, si oraselul cu casele, bloculetele si hotelurile maiestuoase, de bun gust. Ceea ce m-a frapat insa au fost cateva creatii artistice din nisip, pe plaja.  Forme de animale intinse pe plaja, realizate de un negru a carui adapost vremelnic era plaja insasi si patura sa. Iar langa animalele sale, un bust al lui Iisus, cu bratele desfacute lateral, in sensul crucificarii… Am admirat ca pe adevarate capodopere creatiile din nisip ale necunoscutului artist calator pe plajele lumii. Privindu-le, m-am gandit la sufletul uman si la forta sa creatoare. Pe mine, acele opere din nisip, m-au incantat pana la lacrimi! Privindu-le, veti fi de aceeasi parere cu mine. Ma intreb cine era acel necunoscut de culoare, ale carui opere puteau in fiecare clipa fi ravasite si distruse de vant si de ploaie. Pe el, pe creatorul lor, eu nu am avut curajul sa-l fotografiez. Poate dintr-un anume respect, pentru insingurarea sa…

Insula Creta, octombrie 2006

La mijlocul lui octombrie 2006, pentru cateva zile, am fost in Insula Creta. Prima mea calatorie pe o insula a fost in Insula Kos, o alta insula greceasca, dar mult mai mica decat Creta. Atunci, in Kos, dupa aterizarea pe micul si izolatul aeroport al unei pustietati la limitele caruia nu se zarea nici marea, am avut impresia ca sunt pe o alta planeta. O stare greu de descris, dar pe care nu o sa o uit niciodata, de insingurare totala pe o planeta straina si pustie si desertica. Dupa Kos, m-am obisnuit cu aterizarile pe insule, iar in Creta si apoi in Rhodos, nu a mai fost niciodata la fel. Chiar daca in toate aceste 3 insule grecesti pe care le-am vazut, alternanta este izbitoare intre pustietate si oaze febrile de agitatie umana si luxuriante, intre saracia localnicilor si huzurul uneori de-a dreptul barbar al turistilor. O sa-mi amintesc mereu figura unor batrani insotind turme mici de capre sau de oi, pascand ramasite uscate de ierburi in bataia vantului si soarelui, prin preajma gardurilor ce imprejmuiesc „resort-urile”, zonele hoteliere sau de bungalouri, intesate de vegetatie luxurianta si flori minunate. Atat de izbitoare discrepante, de la un pas la altul… Nu am sa uit chipul acelor batrani, barbati sau femei, insotitorii de turme, pe al caror chip era brazdata parca eternitatea patimirii dar si a pioseniei de un anume fel…Parca cersind cu animelele lor, la portile bogatilor, stapanilor, un ciob de speranta…

Insulele grecesti cuprind un amestec socant de peisaje insa au un farmec absolut special, pe care eu personal nu l-am descoperit decat in timp si am ajuns sa il ador si sa devin dependenta. Dupa deplasarea in Insula Kos, hotararea mea fusese de a nu mai incerca acel sentiment teribil de straniu, cel putin de aterizare in pustiu, niciodata. Deci NU! – vreunei insule… Insa viata mi-a aratat ca am gresit, si ca, cel putin insulele grecesti, spre a fi cu adevarat intelese, necesita o scufundare de-un anume fel, mentala si spirituala. O abordare profunda si lenta, poate chiar o anume intelepciune, spre intelegere.

Am inserat mai jos imaginile de toamna (mijoc de octombrie) ale unui „resort” al Insulei Creta, asa cum le-am surprins eu in 2006:

Această prezentare necesită JavaScript.

Consonante baroc: audiindu-l pe Corelli

Am audiat de curand un concert in care una dintre bucati a fost „Concerto grosso op.6 nr.4 în Re major” – a compozitorului si violonistului italian Arcangello Corelli. Mi-a incantat sufletul, caci am avut impresia ca muzica mi-a coborat din urechi direct in inima, luminandu-mi-o. Nu audiasem niciodata vreo piesa a compozitorului, si nici nu auzisem de el. Corelli s-a nascut in 1653 si, am aflat ulterior – citind, este considerat părintele tehnicii moderne a viorii. Se pare ca mulți contemporani l-au considerat cel mai mare violonist al epocii sale, numindu-l „Orfeu al viorii„. In primii ani de afirmare a fost cunoscut ca Arcangello Bolognezul. Timp de 30 de ani, pana la moartea sa de la varsta de 59 de ani, s-a aflat in fruntea muzicienilor din Roma. Azi, dupa mai bine de 320 de ani, audiem aceleasi note, motive si lungimi contrastante ale  frazelor muzicale si armonii, pe care le audiau locuitorii Romei vremii lui Corelli. Putem simti si trai ceea ce le-a fost dat si lor sa traiasca.  Arcul peste timp trimis pana la noi prin muzica si orice forma de cultura si arta este, cred, cel mai valoros mod de perpetuare a memoriei arhetipale umane. Am inserat mai jos o mostra a concertului lui Corelli secondata de splendidele opere de arta apartinand barocului vizual italian al epocii contemporane compozitorului. Pentru inspiratie si delectare! 

Lalele de seara

Asa s-au deschis doua dintre lalele mele asta-seara.

Această prezentare necesită JavaScript.

Laleaua rosie este unul din simbolurile zilei Sfantului Valentin. Se spune ca in secolul al XVI-lea , sultanul Persiei isi arata afectiunea fata de aleasa sa daruindu-i lalele de un rosu aprins, simbolizand flacara neostoita a iubirii sale.Florile aveau mici puncte negre la baza , ceea ce arata ca inima sultanului era transformata in carbune de focul pasiunii sale. Legende…

Previous Older Entries Next Newer Entries