Cum scriam zilele trecute, descoperirea Jurnalulului portughez al lui Mircea Eliade, este o TOTALA SURPRIZA pentru mine… La 26 septembrie 1942, Eliade nota:
” Religiozitatea mea: Foarte rar simt nevoia prezentei lui Dumnezeu. Nu ma rog si nici nu stiu sa ma rog. Cand intru intr-o biserica, fac eforturi sa ma rog. Dar nu-mi dau seama daca reusesc. Dar adesea am crize religioase: dorinte de izolare, de contemplatie departe de lume. Disperare. Dorinta (si speranta) de ascetism. Ceea ce e permanent: pasiune pentru formele obiective, eterne ale religiei – pentru simbol, rit, mit. Cred ca vocatia mea religioasa se realizeaza pe aceasta cale: a arata validitatea experimentala a lucrurilor considerate moarte. Pentru mine, o spirala, bunaoara, sau un <<arbore al vietii>> este tot atat de plin de sacralitate ca si o icoana. Am mai ales acces la formulele metafizice ale religiozitatii. Eu <<traiesc>> aceste formule in aparenta seci si rigide.”
Deduc ca religiozitatea lui Eliade, cel putin la vremea cand nota randurile de mai sus echivala cu scufundarea si cautarea in marea arhetipala a naturii. Eliade nu avea nevoie de Dumnezeu, de relatia directa cu El, nu pe El il cauta, nu experienta religioasa directa, ci mai degraba formele fractalice din care e constituita lumea, conform legilor divinitatii. Exteriorizare si caracterizare, la rece, distant si lucid. Frazele aceastea: „Nu ma rog si nici nu stiu sa ma rog. Cand intru intr-o biserica, fac eforturi sa ma rog. Dar nu-mi dau seama daca reusesc.” – sunt pentru mine socante, intrand in contradictie cu capacitatea reala a cuiva de a descrie ceva, cand acel ceva e total aprioric…
anomismi 