Gasesc o gramada impresionanta de idei admirabile, lucide, sincere si adanci in „Jurnalul portughez” al lui Mircea Eliade! El a avut sansa sa „traiasca” al doilea razboi mondial in Portugalia, extras din miezul hidos si absurd al unei escaladari a vietii, a existentei umane. Portugalia a fost tara care a refuzat razboiul, a fost tara unde miracolul neutralitatii a fost posibil. L-au avut pe António de Oliveira Salazar, cel care ca ministru de finante si apoi ca prim ministru, in 1933, a introdus o nouă constituţie care i-a dat puteri mari, de instituire a unui guvern anti-parlamentar şi autoritar, guvern care a avut fraiele tarii timp de patru decenii, patru decenii de continua inflorire. Salazar a dezvoltat „Estado Novo” (Noul Stat), baza regimului sau fiind o platforma intru stabilitate. Mircea Eliade il descrie, la prima „vedere”, pe deja-marele Salazar, la 28 aprilie 1941, cu ocazia unei manifestatii de omagiere in onoarea sa: „… L-am privit apoi vorbind (n.n. multimii). Citea cu destula caldura, dar fara nici o emfaza, ridicand la rastimpuri ochii din hartie si privind multimea. Mana stanga o inalta moale, ganditoare. O voce niciodata stridenta. Iar, la terminarea lecturii, cand cei de jos il ovationau, incliuna zambind capul. Parca nici nu simtea coplesitoarea forta colectiva de la picioarele lui. In nici un caz nu era prizonierul ei, nici macar nu se lasa sugestionat de ea.” Apoi, la 30 aprilie 1941, Eliade comenteaza despre Salazar (cu ocazia invitarii sale la Palat, pentru acreditarea ministrului roman Iurascu in Portugalia): „amuzant ca eram singurul fara decoratii – in afara de Salazar, bineinteles, care accepta orice fel de decoratii dar nu poarta nici una.” Era de fata si presedintele Portugaliei, „batranul general Carmona”, dar Eliade descrie: „Salazar, langa el, in frac, parea de o exceptionala modestie, ca si cum ar fi fost unul dintre secretarii presedintelui. Asculta fara nici un fel de incordare, fara sa-si marcheze prezenta. Aveam impresia ca mai mult il intereseaza expresia fetei lui Iurascu. Acum i-am vazut bine ochii. Nu sunt scanteietori, nu te patrund, intimidandu-te – ci trec prin tine fara ostilitate.”
Razboiul trecea pe langa si dincolo de Portugalia, fara sa o atinga. O tara care a primit atatia exilati din intreaga Europa, cu adanca intelepciune, dar a continuat sa ramana neutra si distanta. Iar razboiul reverberat de Eliade din Portugalia, arata asa, conform notelor sale din jurnal de la 15 septembrie 1942: „Traim o catastrofa cosmica: acesta e singurul sens al razboiului. Trebuie sa-l privesc asa cum priveau stramosii mei seceta, cutremurul, molimele. Nu e nimic de facut. Trebuie sa astepti – si sa te pregatesti de moarte, rugandu-te, impacandu-te cu semenii. Orice alta atitudine e ridicola. Numai in asemenea momente imi dau seama de tragedia vietii mele: pentru ca eu am jucat pe cultura, pe opera de arta, pe creatie – si toate astea sunt zadarnicii pe nivel metafizic si sunt absurde in momentul istoric in care traim.”
La 19 noiembrie 1941, Eliade va incepe scrierea la prologul cartii despre Salazar, o personalitate care l-a fascinat. La carte a lucrat cu disperare, cu efort teribil si febril, mai ales de documentare, terminand-o in dimineata zilei de 30 mai 1942. Cartea sa, „Salazar și Revoluția în Portugalia” a aparut prima oara in Romania in 1942 si abia in primavara lui 2011 a fost pentru prima oara tradusa in portugheza si editata acolo de Editura Esfera do Caos. Eliade scria despre samburele de provocare intru scrierea acestei carti, astfel: „Ea s-a născut dintr-o nedumerire şi a fost scrisă pentru a răspunde la o întrebare, pe care autorul nu oboseşte să şi-o pună de zece ani: este posibilă o revoluţie spirituală?
Este realizabilă istoriceşte o revoluţie făcută de oameni care cred, înainte de toate, în primatul spiritualului? Portugalia de astăzi, Portugalia lui Salazar, este poate singura ţară din lume care a încercat să răspundă la asemenea
întrebări.”
anomismi 