Cand i-am vazut figura pentru prima oara la televizor, mi-a inspirat o adanca stare de echilibru si multa intelepciune. Eram, cred, putin dupa terminarea facultatii, atunci cand inca foarte putinele posturi TV din Romania, incepeau sa prezinte filme documentare despre diaspora romana de calibru (imediat dupa 1990). Asa l-am perceput eu pe Mircea Eliade, vazandu-l in filmul TV pe cel care era marele istoric al religiilor, scriitor de ficțiune, filozof și profesor, cel despre care auzisem doar rar in tara inainte de 1990, vorbindu-se in soapta ori pe la colturi, dar cu adanca reverenta. L-am citit, atat cat am putut, atat cat mi-au trecut prin mana scrierile sale.
De curand, din intamplare, am citit cateva lucruri cel putin incitante, despre personalitatea sa, in cartea lui Andrei Oisteanu (2007) – „Religie, politica si mit. Texte despre Mircea Eliade si Ioan Petru Culianu”. Date si idei, pe aceeasi linie cu cele din alta carte a aceluiasi autor – „Narcotice in cultura romana. Istorie, religie si literatura”. Referiri la stimulente diverse, cu efecte spectrale, folosite de Eliade si altii, pentru intensificarea trairilor si indirect a prolificitatii creatoare. Mai dificil de crezut, de acceptat, pentru cei care citesc, ca si mine, doar de „dincolo de paravan” despre marii (nostri) scriitori. Dar citesc azi „Jurnalul portughez” al lui Eliade, cel mai lipsit de autocenzura dintre cele ce le-am citit ca scrieri diariste ori memorii ale autorului. Si da, regasesc pasaje care ma indrituiesc sa cred afirmatiile domnului Oisteanu din cartile amintite. Iata cateva extrase revelatoare din „Jurnalul portughez„:
„Eu nu scriu aproape niciodata in momentele mele <<adevarate>>. De aceea, nici in jurnal, nici in carti nu se oglindeste decat partea neutralizata a fiintei mele – partea de echilibru sau compromis, pe care o dobandesc refuzand sa iau cunostinta de mine insumi, de realitate.” (17 dec. 1941)
„Revin crizele de nervi, aproape isterice. Restul timpului – ma zbat in neurastenie. Aceleasi repere: tineretea pierduta, viata banala care ma apasa, dorinta de aventuri stridente, tragice, asa cum am cunoscut in 1928, 1930, 1932, etc. Inteleg foarte bine, in momentele mele de luciditate, cauza crizelor. Multiplii demoni care se zbat in mine isi gasesc echilibrul numai in opera mea; numai in epocile de creatie sunt linistit. Acum, scriu cartea despre Salazar. Nu ma pot realiza total in ea. Incerc, dimpotriva, sa fiu impersonal. Rezultatul – neurastenia! (22 febr.1942)
„Un exces in toate lucrurile pana acum interzise, si sper ca neurastenia mea sa se vindece. – Incep asta-noapte.” (5 mai 1942)
Imi place mult „Jurnalul portughez„, aici Eliade se descopera, ni se descopera – in sfarsit, ca om, ca personalitate, ca abis creator. Este o sansa imensa pentru cei care i-au citit doar opera, si chiar si pentru cei care i-au citit doar „Memoriile”… Senzatie de totala intimitate cu Mircea Eliade, in jurnalul sau portughez. Fata in fata cu omul interior, cu mintea si sufletul sau – adesea pravalite in abisuri incredibile ori inaltate in slava…
anomismi 