Oameni, catastrofe nucleare si Premii Nobel pentru pace…

In ultimul numar al revistei „The Environmentalist” (vol. 32, no.2, 2012), numar destinat temei „Impactul factorilor fizici asupra biosferei”, am citit un foarte interesant articol in legatura cu accidentul centralei atomo-electrice de la Cernobil din 1986. Situat in Ucraina nordică, în regiunea Kiev, în apropiere de frontiera cu Belarus, orasul Cernobil avea inainte de 1986, 14.000 de locuitori. Centrala nucleara a fost construita la 14.5km N de Cernobil, iar orasul muncitoresc ridicat langa centrala se numea Pripiat. Accidentul catastrofal, cel mai mare din istoria omenirii – la o centrala nucleara, a avut loc in primavara anului 1986, moment dupa care zona, pe o raza de 30km a fost complet eliberata de populatie. Astazi, doar cateva case mai sunt locuite in zonele ce continua a fi radioactive, pe riscul celor care au revenit la domiciliile lor.

Articolul din „The Environmentalist” este semnat de un veteran al stiintei din Rusia, pe care am avut ocazia sa il audiez la cateva conferinte. Profesorul Yury G. Grigoriev rememoreaza, in articolul sau – „Six first weeks after Chernobyl nuclear accident (memoirs of an eyewitness)”, activitatile in care a fost direct implicat in cea mai mare masura inca din primele momente ale accidentului nuclear de la Cernobil din 1986. La 26 aprilie 1986, centrala nucleara de la Cernobil, Ucraina, a explodat, cauzand o catastrofa uriasa, la nivel planetar. Un accident fara precedent, care va genera in urmatorii zeci de ani numeroase probleme ecologice si de sanatate, despre al caror impact nu cunoastem si nu vom cunoaste niciodata totul. In 1986, dupa cum marturisete in articol, profesorul Grigoriev era fizician-radiobiolog, cu peste 40 de ani de experienta profesionala si de front (luase parte si la cel de al doilea razboi mondial). In noaptea de 25/26 aprilie, de fapt putin dupa ora 1 a.m. a zilei de 26 aprilie 1986, a avut loc accidentul nuclear. La cateva ore mai tarziu, in dimineata acelei zile, directorul Agentiei Medicale a Ministerului Sanatatii al U.R.S.S. a emis un ordin pentru constituirea echipei de lichidare a accidentului centralei de la Cernobal.  Profesorul Grigoriev a fost nominalizat „deputy commander” iar misiunea sa a fost de a organiza si monitoriza spitalizarea la Moscova a victimelor cu boala severa de radiatie (iradiere) si monitorizarea evolutiei tratamentului acestora. La ora 9 in dimineata zilei de 26 aprilie, toti membrii echipei de lichidare au fost chemati la biroul directorului Institutului de Biofizica al Ministerului Sanatatii (al U.R.S.S.). Acest institut fusese creat in 1947 cu scopul de a investiga efectele biologice si patologice ale radiatiei ionizante. Incepand cu acea dimineata, profesorul Grigoriev rememoreaza cele mai importante interventii si modul cum au fost solutionate, sub directa sa coordonare. Ritmul activitatilor a fost devastator, experienta limitata a intregii echipe necesitand decizii rapide, apriorice, nu totdeauna eficiente. Pana la 5 mai 1986, 172 de persoane fusesera spitalizate, cu formele cele mai grele ale bolii de radiatie. Dintre acestia, 47 erau pompieri. Limitarea dezastrului si a contaminarii radioactive a fost dintre cele mai dificile misiuni. Profesorul Grigoriev povesteste in amanunt modul cum s-a intervenit pentru a diminua contaminarea, extrem de greu de stapanit, spre a nu imbolnavi cadrele medicale, spitalul ca atare si mijloacele de transport cu care erau adusi iradiatii. Persoanele iradiate reprezentau ele insele surse radioactive de contaminare de pericol major, pentru orice/oricine cu care veneau in proximitate sau in contact. Toate activitatile au fost fotografiate si filmate de o echipa formata tot din oamnei de stiinta, intrucat era prea periculos ca sa se apeleze la ajutorul profesionist al televiziunii.  Pe 13 mai, isi aminteste profesorul Grigoriev,  a murit prima victima. Pe 14 mai este trimis la centrala, pentru a identifica noile probleme la fata locului – interventiile incorecte putea conduce mereu la pierderea controlului temperaturii si la izbucnirea de noi incendii, cu efecte catastrofale. Articolul semnat de profesorul Grigoriev, abundent in date, este dintre cele mai obiective, autorul fiind parte din misiunea de salvare clipa de clipa, zi de zi, in primele 6 saptamani de la accident. La finele articolului, profesorul Grigoriev conchide: „Summarizing, I should say that the experience during the first month or two after Chernobyl accident is a significant confirmation that the years of research in nuclear physics, radiobiology and public health provided scientists, clinicians and public authorities with knowledge that allowed making quick decisions in situations when time was limited. When my work in Chernobyl was over, I spent months analyzing my records, my memories, documenting the work in Moscow and Chernobyl. Obviously, we completed a tremendous task, where some errors should not be repeated. While I finished this task, I wrote a recommendation for radiation safety in case of radiological accidents, oriented to general population. This little book was published by Atomisdat and invoked large public interest. I was invited to write a chapter for the Great Medical Encyclopedia. Nearly 25 years after the Chernobyl disaster, the world was shocked with the tragedy in Fukushima. Immediately after the first news was broadcasted, I began to received  telephone calls and e-mail requests from my Japanese colleagues and colleagues from other countries of North America and Europe in regard of prophylactics against ionizing radiation. I shared my experience, especially in regard of evacuation, and doses of iodide to be prescribed to different population groups, especially children. It is always sad that home-made disasters happen. Under situations like Chernobyl and Fukushima, the scientific knowledge accumulated during the decade of laboratory experiments and clinical trials, even when some errors were made, became of crucial importance. Especially, after the Chernobyl disaster the scientific world obtained enormous information, at the cost of many lives and suffering.”

Parcurgand articolul, mi-am amintit un fapt conex, si care este putin cunoscut in Romania. Cu un an inainte de accidentul de la Cernobal, adica in 1985, Premiul Nobel pentru Pace a fost decernat organizaţiei “International Physicians for the Prevention of Nuclear War” (“Medicii Lumii pentru Prevenirea Războiului Nuclear”). Printre fondatorii organizaţiei s-a aflat si  medicul român IOAN MORARU  – care a fondat organizatia în 1983, alături de Mihail Kuzin (URSS) şi Bernard Lown (SUA). Din păcate, medicul şi savantul român IOAN MORARU (1927-1989) a rămas încă şi astăzi un ilustru necunoscut printre compatrioţii săi. Premiul Nobel pentru pace s-a acordat în 1985 pentru analiza amănunţită, riguros ştiinţifică, a consecinţelor unui război nuclear. Medicul IOAN MORARU, de al carui nume se leaga Premiul Nobel (desi el nu apare nominalizat ca atare in arhivele Nobel) s-a născut în 1927, la Dârlos, lângă Mediaş, în judeţul Sibiu si murit la Bucureşti în 1989.

Sătenii din Dârlos sunt printre puţinii români care ştiu că un român a fost legat de marele Premiu Nobel pentru Pace în perioada ceauşistă. Absolvent al Facultăţii de Medicină din Cluj Napoca, doctor în ştiinţe medicale (din 1957) şi doctor docent (din 1968), IOAN MORARU a activat succesiv la catedrele de fiziopatologie, medicină legală şi morfopatologie, parcurgând toate etapele ierarhice, de la preparator până la profesor universitar. A fost directorul Institutului Medico-Legal Mina Minovici din Bucureşti şi director al Institutului Victor Babeş, membru titular şi vicepreşedinte al Academiei de Ştiinţe Medicale. A reprezentat România la Organizaţia Mondială a Sănătăţii ca membru al Comitetului Executiv şi vicepreşedinte al acestui comitet. A fost secretar general (1964-1966) şi apoi ministru adjunct la Ministerul Sănătăţii (1966-1969). Ani de zile profesorului MORARU i s-a refuzat deschiderea unei filiale a organizaţiei “Medicii Lumii pentru Prevenirea Războiului Nuclear” în România, cât şi participarea la conferinţele  internaţionale. Recunoaşterea performanţelor sale a venit abia după căderea regimului comunist, când adevenit, post-mortem, membru al Academiei Române. „Nimeni nu a făcut public atunci faptul că el a fost singurul român care a câştigat Premiul Nobel pentru Pace, nimeni nu l-a promovat şi nimeni nu a ştiut că există un român care a avut parte de o asemenea distincţie pentru ţara lui” (spunea Gheorghe Moraru, fratele savantului). La Dârlos, judeţul Sibiu, în satul natal, se află şi mormântul său. Aici, Şcoala de Arte şi Meserii din comună îi poartă numele, iar bustul său, ridicat în 1993, este simbolul recunoştinţei locale. Au trecut 27 de ani de când profesorul IOAN MORARU a primit Premiul Nobel, 4 ani sub Ceauşescu şi 23 de ani de libertate. Dar IOAN MORARU încă n-a intrat în conştiinţa publică. Iar dacă oamenii nu ştiu sau nu au auzit, este şi vina noastră…

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: