Acum 63 de ani, la nasterea Principesei Margareta a Romaniei

Bunicii adora nepotii mai mult decat pe propriii copii. Este aproape o lege a firii…

Mi s-a parut interesant sa extrag din jurnalul bunicului, ex-regele Carol al II-lea al Romaniei, modul cum a primit vestea nasterii primului copil al fiului sau ex-regele Mihai al Romaniei. Pana la urma, oricat de vitrega sau incomoda, istoria necesita o abordare obiectiva: tata si fiu (Carol si Mihai), sunt radacinile familiei regale a Romaniei, care au contribuit in egala masura la actuala situare, ca principesa mostenitoare, a Margaretei de Romania.

Iata ce consemna in jurnal („Intre datorie si pasiune. Insemnari zilnice”, vol. VI: 1949-1951, Carol al II-lea, Ed. Curtea Veche, Bucuresti, 2002) ex-regele Carol al II-lea, la ziua de 27 martie 1949 (la o zi fata de nasterea principesei Margareta, la Lausanne, Elvetia):

„Primesc, dimineata, doua telegrame, ambele iscalite de Mihaita, prin cari imi vesteste nasterea fetitei lui, deci iata-ma bunic. Sunt fericit, dar nu ca in timpuri normale. Vad ca multe ce vor urma acestei nasteri vor fi, din nou, prilejuri de suparari si jigniri. Straniu insa a fost intarirea acelor doua telegrame, ambele in englezeste, dar una iscalita Michael si alta Mihai. Duduia (n.n. Elena Lupescu – cu care Carol era deja casatorit si se aflau amandoi in exil la Lisabona) face nesfarsite presupuneri, din cari ne-am oprit la urmatoarea: ca prima este de la Sitta (n.n. regina Elena, fosta sotie a lui Carol si mama regelui Mihai), de teama sa nu ma supar din nou, si a doua este cea adevarata de la Mihaita. Am aflat ca i s-a dat copilei numele de Margareta, dupa soacra (n.n. soacra regelui Mihai); acest lucru m-a indignat, caci arata, pe de o parte, cat de mult Mihaita este sub papucul familiei lui Sitta si, pe de alta, cat este de nepasator la toate traditiile romanesti. Printre romanii care-l umfla continuu va fi o dubla deceptie, intaiu, ca este o fata si, al doilea, din pricina numelui ei nespecific romanesc. Nu e nimeni langa baiat (n.n. ex-regele Mihai) care sa-l aduca la realitate, va continua deci a face gafe, cari il micsoreaza. Am fost deci cuprins de multe reflexiuni amarnice.”

In ziua de 28 martie 1949, regele Carol scrie urmatoarea fraza, legata de eveniment: „Nasterea nepoticai Margareta n-a produs, pana acuma, nici o reactiune vizibila.”

Fara a fi omis notite din jurnal, marti, pe 16 aprilie 1949, in jurnalul regelui apar urmatoarele mentiuni in legatura cu nepotica sa: „Gerty a trimes o taietura din jurnal, cu fotografia lui Mihaita, cu Ana si micuta Margareta. Tot prin ziare trebuie sa primesc si asta, el nu se gandeste sa mi-o trimeata. Atitudinea Baiatului este urata, lipsita de suflet si de bun simt, ma supara in adancul sufletului si ma mahneste.”

Urmatoarea notita este de miercuri, 11 mai 1949: „Tanzy Cosacescu […] a mai pus in scrisoare o taietura de jurnal, in care se anunta botezul mititicei Margareta, nasi fiind Sitta si Pavlo; ca de obiceiu, am fost complect ignorat. Aceasta atitudine a lui Mihaita este incalificabila si arata ca este complect cuprins de mrejele unei bande de prosti si de intriganti. Este trist pentru el, este trist pentru mine si este trist pentru Tara.”

La 14 februarie 2003, sicriul cu ramasitele pamatesti ale ex-regelui Carol al II-lea au fost aduse in Romania si asezate in capela Manastirii Curtea de Arges, spre odihna vesnica, aduse fiind din Portugalia, unde fusese inmormantat in 1953, alaturi de regii acelei tari. La ceremonia religioasa si militara organizata cu acel prilej la Curtea de Arges a participat si principesa Margareta, gest de mare noblete sufleteasca si intelepciune, pe care probabil s-a simtit datoare sa il faca fata de bunicul ei, care nu a avut niciodata prilejul sa o vada si sa o cunoasca.

„Si publicul trebuie sa aiba talent”- Dan Puric, 25 martie 2012

Pe 27 martie se va serba ziua internationala a teatrului. Anul acesta este a 50-a aniversare. In cadrul unei-manifestari eveniment la Sibiu, in preambulul acestei sarbatori, s-a organizat un maraton artistic numit „Respira teatru. 25 de ore de teatru non-stop”.

Unul dintre focarele artistice ale maratonului a fost conferinta artistului Dan Puric, intitulata: „Un teatru nou. Un teatru al viitorului„. Gazduita in sala Thalia a orasului, cea mai eleganta si acustica sala, locatie obisnuita a Filarmonicii de Stat din Sibiu, conferinta la care am avut sansa sa asist azi, a fost din nou una de cea mai inalta tinuta: culturala, artistica si umana! Pe 16 ianuarie 2012, artistul fusese la o alta conferinta in Sibiu (click aici), si la fel ca si azi, sala a fost plina la refuz. Astazi, spre deosebire de data trecuta, artistul nu a avut nevoie de microfon, acustica salii permitand aceasta abordare. Toti cei circa 270 de spectatori au auzit perfect, fara sonorizare.

Ca orice spectator, nu doar adorator al artistului, am avut si marea curiozitate vis-a-vis de tratarea unui asemenea subiect si de gradul de noutate si prospetime pe care il poate aduce, tinand seama ca are o foarte mare dinamica de turneu, ca artist solitar, in conferinte.

A intrat pe scena la 17.10 si a parasit-o la 20.15…, si aceasta, desprinderea de public, doar datorita interventiei organizatorilor. Alfel spus, a fost intr-o priza extraordinara… La inceput, poate ca in prima ora, am avut senzatia unei osteneli cu care venise, sau unei amaraciuni adanci, pe care nu si-o putea stapani… Rotitele multiple ale mintii sale atat de imaginative si enciclopedice pareau partial oprite, sau in orice caz, neangrenate in actul de creatie. A fost prima oara cand am avut impresia ca a recunoscut sau s-a recunoscut  invins. Invins de o lume in ale carei radacini trainice si necontaminate credea (mai credea…). Apoi, dupa circa o ora, l-am simtit amorsandu-se in sfarsit, iar in cea de a treia ora era cu „toate panzele sus”. Pentru prima oara, eu, spectatorul, l-am simtit vulnerabil, inchis in cochilia lui, sceptic. Poate a fost doar o impresie personala…

Avand un subiect atat de dificil, dupa cum insusi amintea la inceput, intrebandu-se cine l-a impins sa aleaga un astfel de subiect pentru conferinta, a fost necesar sa se apropie de cei ce nu sunt in breasla si sa ii aduca la a intelege mecanismele mintii si sufletului artistului in timpul actului de creatie. Au fost exemplificari, transpuneri, nuantari, trimiteri spre universalitate, cu care, maiestrind, ne-a condus pe calea aprofundarii unui atare subiect. Se poate spune ca, partial, am participat la un curs de arta teatrala din banca, din banca studentului – dar evident, un curs atipic, lipsit de clisee. A nuantat cu profesionalism misiunea artei, a teatrului, si metodele de comunicare „de la suflet la suflet”. Trebuie sa fii Dan Puric sa poti transpune in cuvinte, miscari corporale si mimica noianul de informatie si de stari.

Nu au lipsit unele dintre sabloanele expresiei sale artistice, nici amintiri legate de maestrul si profesorul sau Dem Radulescu, pe care totdeauna, cu piosenie,mare drag si recunostinta, il aminteste in spusele sale. Nu au lipsit „sarea si piperul” – episoadele cu haz si ironie: reteta succesului in randul unei foarte largi categorii de spectatori. Ma uitam in sala: si de asta data, plina complet, iar publicul, unul de foarte buna calitate. Care la final l-a rasplatit cu ropote de aplauze de un entuziasm frenetic. Dan Puric, cu o timiditate continua, similara cu cea a lui Charles Chaplin, a coborat apoi rapid de pe scena, spre a da autografe la iesire.

Am fost – a cata oara – buimacita de paleta de activitati artistice de care se ocupa. In curand, compania sa de teatru, Passe Partout, va avea o premiera deosebita, mergand pe ideea martirologiei transpusa artistic, idee de pionierat si de curaj, cu siguranta. Premiera va avea loc la 4 aprilie 2012, la Sala Rapsodia din Bucuresti si poarta titlul „TESTAMENT© Povestea de dragoste întru Hristos a neamului românesc” (link aici). In asta-seara, Dan Puric ne-a vorbit, mai mult ca oricand (si am vizionat cel putin 10 conferinte in ultimii 2-3 ani) despre necesitatea jertfei artistului, intru implinirea misiunii ce i s-a dat. Misionarism crestin intru cultura!

Si am plecat din nou de la conferinta lui Dan Puric de la sala Thalia, mai implinita si mai innobilata. Sa ne traiasca MARII ARTSITI!

DAN PURIC, SIBIU, 25 martie 2012, SALA THALIA:

Această prezentare necesită JavaScript.

Vremea branduselor…

La altitudinea de 1350 metri, primele branduse au aparut.

Această prezentare necesită JavaScript.

Brandusa de primavara, latineste Crocus vernus (“crocusul olandez”), este numita in occident “straiele de aur” sau “roza penitentului”. O ruda apropiata a brandusei este sofranul, Crocus Sativus. In timpul imperiului roman , crocusul era asociat cu festivalul latin al fertilitatii, “Lupercalia”. De aceea floarea de brandusa simbolizeaza  bucuria si fericirea tinereasca. Potrivit legendei Sfantului Valentin, brandusa semnifica, de asemenea, iubirea. Legenda spune ca Valentinus era un preot si un doctor crestin inchis intr-o temnita, care i-a trimis fiicei oarbe a gardianului o brandusa. Puterile vindecatoare ale florii i-au redat fetei vederea.

Eminescu: vorbe de aur catre natia romana

„Daca Eminescu ar fi fost numai poet, ar fi dispretuit substratul material al unei natiuni. Fiindca a fost si ganditor, el si-a dat seama de valoarea lui imensa pentru consolidarea si puterea natiunii” – Mihail Manoilescu, 1935

Extrag mai jos cateva fraze din scrierile de orientare economica si politica ale lui Mihai Eminescu, comentariile fiind de prisos:

Cel mai mare rau pentru un popor este saracia. Conditia civilizatiei Statului este civilizatia economica. A introduce formele unei civilizatii straine, fara sa existe corelativul ei economic, e curat munca zadarnica.”

Calitatile morale ale unui popor atarna – abstragand de clima si de rasa – dela starea sa economica. Blandetea caracteristica a poporului romanesc dovedeste ca in trecut el a trait economiceste multumit, ca a avut ce-i trebuia”.

„Taranul trebue sä munceasca o vara pentru a plati un obiect de lux cumparat din strainatate. O natiune care produce grau poate trai foarte bine – nu zicem ba – dar niciodata nu va putea sa-si ingadue luxul natiunilor industriale inaintate.
Si ce e intr’adevar o natie agricola pe langa una industriala ? Cat un razes, oricat de vrednic, pe langa un boier cu 1oo.000 de pogoane intr’un hotar.

„Dar acum, de ne veti fi iertat sau nu, sa stam la vorba gospodareasca si sa va intrebam, ce poftiti dumneavoastra ? ca sa stim ca aveti dreptul de a pretinde, sa intrebam ce produceti? Aratati-ne in adunarile dumneavoastra, pe reprezentantii capitalurilor si fabricilor mari, pe reprezentantii clasei de mijloc, care sa se deosebeasca de fabrica de mofturi ale ‘Telegrafului’ si ale ‘Romanului’ si de fabrica dumneavoastra de palavre din dealul Mitropoliei ?

„Conditiunile placintei noastre constitutionale, a libertatilor publice, de care radicalii se bucura atata, sunt economice : temelia liberalismului adevarat este o clasa de mijloc, care produce ceva, care puind mana pe o bucata de piatra ii da o valoare inzecita si insutita de cum o avea, care face din marmura statue, din in panzatura fina, din fier masini, din lana postavuri. Este clasa noastra de mijloc in asemenea conditiuni ? poate ea vorbi de interesele ei ?”

Nu dreptul public, ci pastrarea nationalitatii noastre e lucrul de capetenie pentru noi si ar fi mai bine sa nu alegem deputati decat sa se piarda natia romaneasca.”

Statul nostru nu are alta ratiune de a fi decat aceea ca e Stat romanesc, deci desvoltarea elementului romanesc este facuta sa fie tinta noastra de capetenie.”

„Nu suntem dar contra nici unei libertati oricare ar fi aceea, intru cat ea e compatibia cu existenta Statului nostru ca Stat national romanesc si intru cat se adapteaza in mod natural cu progresele reale facute de noi pana acuma. Numai pe terenul acesta gasim ca o discutiune este cu putinta. Cine sustine insa ca absolute si neinlaturabile, principii a caror aplicare ar fi echivalenta cu sacrificarea unui interes national, acela nu poate fi omul nostru.”

Mihai Eminescu: Lumea, Gura lumii, Judecata lumii…

Perpessicius aducea la lumina, in 1939, o alta geniala scriere a marelui Mihai Eminescu – „Contra-pagina”, scrisa de poet in 1868. Este atata luciditate si argument in acest scurt eseu eminescian, si atata amaraciune in spate… Daca ar fi sa ii punem un motto, tot din Eminescu l-am pune, si am extrage cateva versuri din „Glossa”:

Toate-s vechi si noua toate;
Ce e rau si ce e bine
Tu te-ntreaba si socoate;

Readau mai jos in citat, o parte a eseului „Contra-pagina” asa cum apare el in Revista Fundatiilor Regale, numarul din iulie 1939, care a fost inchinat in intregime comemorarii marelui om de cultura, Mihai Eminescu:

„Inca una. Pe reversul acestor bilete ce circuleaza pe pamant sunt scrise lucruri nediscifrabile; cu toate astea ele se descifra toate abia atuncia cand biletul inceteaza de a circula. Biletele nu circuleaza toate pana la un anume termin; ele variaza in terminele lor. Cu cat terminul e mai scurt cu atat reversul e mai gol si abia dupa ce espira terminul, stii bine-bine cata valoare internà avea biletul –  pana la espirare biletul are dreptul si lumea cea-lalta are datoria a mai sta la indoiala, a mai spera sau a mai despera.

Este inca o individualitate, care are pretentiune cä nu se insealä in aprecierea sa. Aceasta individualitate se numeste Gura Lumei. Diferinta caracteristica, specifica si esentiala intre Lume si Gura Lumei e frapanta:

Lumea in genere e buna                     Gura lumei e rea

Lumea e dreaptä                                   Gura lumei nedreaptà

Lumea e eterna, aceiasi                     Gura lumei pe fie-ce zi alta

diferenta dintre lume si Gura ei – e aceea dintre constiinta si vorba, – intre fond si forma – intre materia eterna si coprul trecator. Se intampla insa ca Domnul Destin in loc de-a interpreta dicteul D-nei Lumi in bine il interpreta in rau d. e.

Lumea                                                Destin

 L. Schubert                                        L. Schubert

Compositor de geniu                      Muritor de foame inViena

L. Burghardt                                      L. Burghardt

Poet de geniu-                                   Muritor de foame in Berlin

M-me…                                              M-me…

Poeta de geniu                                Cersitoare in Paris

Torquato Tasso                                  Torquato Tasso

Epic de geniu                                     Idiot

Etc. etc. etc. si asa in infinit. Masinele din Thypographia D-nei Lumi sunt eterne; ele se numesc si legi; combinatiunile curioase a D-lui culegator Destin sunt asemenea curioase; ele se numesc: impregiurari. Gurei-Lumei jurnalistii i-a dat inca o numire mai frumoasa asa ceva gogonet si sympathic tot-odata i-au zis: Opiniune publica. Opiniunea publica – Gura lumei – e immanenta  si emanenta de Public (numire ridicata pentru: Lume). Jurnalistii sunt rautaciosi –  Au facut lumea de sexul Dnialor: Public, substantivus generis masculini – pe cand Lume e substantivus generis foemenini id est foemina, – si dupa aceea i-a dat opiniune adeca cugetare, –  pe cand or-cine stie ca Lumea adica feminina, are numai gura, dar nu cap, cugetare, opiniune. Ceea ce dicteaza Doamna Lume e sigur ca fondul si ca absolutul – ce scrie D. Destin e relativ, e forma acelui fond, acelei materii. D. e. Daca D-na Lume dicteaza: A. Creata, dobitoc in piele de om si Destinul scrie A. Cretu, Ministru al Instructiunei, atunci acest Ministru nu e decat forma sau formalitatea fondului, nu e decat haina ce imbraca corpul, nu e decat numirea Ministru ce imbraca individul dobitoc, nu e decat tichia de margaritar ce imbraca, ce ascunde chelbosia. Fiind, asa dar, ca Doamna Lume sau Domnul Public e aceea sau acela, care da tactul atat la ecsistenta cat si la judecata asupra unui umilit individ, ca sub- sau nesubsemnatul, de-aceea imi iau si eu libertatea de a-i adressa urmatoarea adressa prin care cer carta de legitimatiune sau ravas de drum pe vechiä pentru de de-a cutreera intinsul Dnia-ei sau Domniei-lui Imperiu […]”

Un alt Ionel Teodoreanu – decat al Medelenilor copilariilor noastre…

Citesc adanc miscata „EPISTOLA CATRE UN SCRIITOR DIN ANUL 2200” scrisa de Ionel Teodoreanu in 1940 si publicata in numarul din iunie al Revistei Fundatiilor Regale. Ionel Teodoreanu este scriitorul varstei mele de 12 ani. Prima carte citita cu placere si mare drag de mine, a fost „La Medeleni”. Eram in clasa a 6-a…  O exprimare muzicala si dulce, atat de suava, ca mi-a invaluit sfarsitul de copilarie si toata adolescenta in cele mai frumoase parfumuri si senzatii mentale.

Dupa multi ani de cand nu am mai citit nimic din Ionel Teodoreanu, gasesc azi aceasta „epistola”, care, recunosc, m-a uimit si miscat pana in adancuri. Imi permit sa transpun aici prima ei parte, un fel de introducere, asa cum apare in numarul 6 din1 iunie 1940 al Revistei Fundatiilor Regale, numar ce poate fi consultat in intregime aici.

Aburesc a floare si mireasma noua liliecii tinerei primaveri si au sunat azi noapte clopotele Invierii, in anul una mie noua sute patruzeci. Poate ca de asta, impresurat de miracol, gandul meu, depasindu-mi hotarul, se indreapta spre tine. Pleaca-te din departarea ta peste adancul in care ma aflu si asculta glasul meu stins, ramas intru tine.
In anii vietii mele m’am numit Ionel Teodoreanu ; scrisul meu a fost cateodata pentru unii din acest timp, asa cum e
preajma liliacului de acum pentru nara mea deschisa. Dar cand tu vei ceti aceste randuri, daca prin milostenia zarului te vor ajunge, ochii mei, acestia care te cauta in veac, nu vor mai fi decat desarte cuiburi, iar mana mea, aceasta care-ti scrie, arzatoare de flacara clipei, va fi, fara de clipa, vesteda pecete a unui destin inchis. Cuprins in marea umbra sau lumina, ma voi numi robul lui Dumnezeu Ion. Atat. Si toti cei de-acum, din jurul si din zarea mea, inalti ca plopul sau marunti ca iarba, care traesc, iubesc si lupta, acoperind pamantul cu umbra si vuetul vietii lor, nu vor fi decat os si tacere sub tarana. Iar in locul lor, ierte-i Domnul, alti asemenea isi vor suna clipele vietii la portile tacerii de-apoi.
Dar tu, camarad de veghe si de vis, vei bate la portile trecutului, asa cum a cercat si tineretea mea. Vei deslusi hrisoave, vei buchisi hronici, vei cerceta arhive, cautand transparenta vremurilor impaenjenite, glasul clopotelor scufundate. Caci asta facem noi scriitorii, trecand ca ploile cu fulgere dinspre trecut spre viitor : aprindem viata intru arta durand din vremelnicia ei curcubeu peste abis. Te vad cu tampla inclinatä peste timpul meu dus in morminte, dar ramas in carte. E ceas de noapte ; dragul ceas al lampii noastre solitare. La fereastra-i vantul, muntele, marea, ploaia toamnei, floarea primaverii sau omatul iernii. Tot una ti-i, caci esti in tine, dincolo de anotimp si clipa. Ochii tai privesc adanc orbitele timpului dezgropat. Mintea ta culege, alege si socoate. Nu te’ncrezi usor, caci stii bine cat de sprinten mint oamenii, incepand cu tine. Unii mint cu mana pe inima ; altii, cu mana pe cumpana ; altii cu mana pe spada si altii, cu mana pe cruce. Mint cand surad si mint cand plang. Floare, surasul lor n’ar da miere albinelor ; ploae, lacrima lor n’ar inverzi ogoarele.Dar tu stii si nu te’ncrezi. Ca sa vezi, inchizi ochii, astfel ferindu-i de amagire. Ca sa auzi, iti astupi urechile, indepartandu-le de glasurile inselatoare. Abia surd si orb te apropii izbavit de sihastria preacuratului adevar. Astfel vei medita taina cumplitului acesta timp contemporan cu floarea liliacului dela fereastra mea si cu macelul neamurilor. Si tot astfel te vei opri cercetator asupra chipului legendar al Regelui Carol al II-lea, Domnul timpului meu, intrebandu-te, cu fruntea peste carte : Cum a fost ? Va fi atunci Majestatea Sa intr’un „a fost odata”, in departare de poveste si de ceata. Iar tu, cu neinduplecata minte, il vei cerceta pre El. Vei cauta dintai sa-L vezi cu ochii tai inchisi, neincrezandu-te in talmacirea daltei si a pietrei, a bronzului, a panzei zugravite si a mesterilor fotografi….”

 

 

Printre bunele si relele perioadei interbelice romanesti

Am aflat cu multa bucurie, de pe blogul Principelui Radu al Romaniei (postarea din 22 martie 2012), ca de curand exista acces liber complet si digital la colectia „Revistei Fundatiilor Regale” (link aici). Biblioteca Digitala a Romaniei, Daco Romanica este cea care a pus in practica proiectul acestui acces.

Revista Fundatiilor Regale” a fost realizata la inițiativa regelui Carol al II-lea al României in 1934 si a avut o existenta de 14 ani. Aparitia era lunara, iar revista era foarte consistenta, fiecare numar insumand intre 250-300 de pagini. Subiectele erau din domeniile literatură, artă și cultură generală, inclusiv legislatie si politica. Toate numele sonore ale vremii, fie ei scriitori, critici, istorici literari sau savanți, publicau in revista.

Regele Carol al II-lea a ținut mult la ctitoriile sale culturale „Revista Fundațiilor Regale” și „Editura Fundațiilor Regale”. Pentru a le finanța, în 1934 a fost înființată Loteria Uniunii Fundațiilor Culturale Regale. A fost o loterie anexă, organizata de „Regia Loteriei de Stat” în colaborare cu instituții de asistență publică si culturale.  Altă sursă de finanțare au fost primăriile, care erau abonate din oficiu la „Revista Fundațiilor Regale”.

Ex-regele Carol al II-lea al Romaniei, in iarna lui 1950-1951 la Estoril (Portugalia), in exil (si la mai putin de 3 ani inainte de deces)

Ion Bianu, presedintele Academiei Romane, in sedinta institutiei din 13 iunie 1930, la care participa abia intorsul din pribegie Carol al II-lea (ca sa reia tronul), sublinia „stransele legaturi care unesc aceasta institutie culturala a neamului romanesc cu dinastia nationala intemeiata, in acelasi timp cu dansa, in 1866”. Secretarul general al Academiei de atunci, matematicianul George Titeica, intregea cuvintele lui Ion Bianu, prin urmatoarea caracterizare pusa in fruntea raportului sau pe anul1930-1931: „Regele Carol al II-lea, crescut sub privirea blanda si inteleapta a Marelui Rege Ferdinand I si a Reginei Maria, format in zilele de grea incercare prin care a trecut neamul nostru, cunoaste de aproape aspiratiile de cultura si de civilizatie ale poporului roman si va sti sa deschida drumul sigur catre realizarea lor”.

Misiunea culturala a Dinastiei a fost reluata intr-adevar dupa 1930, de Regele Carol al II-lea, acela care avea sa fie numit „Voevodul Culturii”.

„In cei zece ani care au urmat Restaurarii, Academia Romana a avut in Regele Carol al II-lea nu numai un protector, care i-a acordat atentiune si bunavointa, dar, in multe imprejurari, un inspirator direct” (Constantin Radulescu-Motru, in „Revista Fundatiilor Regale”, numarul din iunie, 1940). 

La 25 Mai 1931, Suveranul prezideaza pentru prima oura, in calitate de Rege, o sedinta a Academiei. Erau pe atunci pentru tara zile grele de criza economica. Reprezentantul Academiei s-a crezut de aceea indreptatit sa aminteasca de greutatile cu care institutia sa are de luptat. C. Radulescu-Motru in articolul sau „Academia Romana in ultimii 10 ani” din numarul din iunie 1940 al revistei, scrie:  „<<Fara un ajutor puternic, zice el (reprezentantul Academieie, n.n.), nu putem spera sa ajungem a indeplini menirea noastra>>. La aceste cuvinte, Suveranul raspunde: <<Frumoasa si nobila misiune are Academia Romana in dezvoltarea Patriei, mai ales in zilele acestea cand materialismul cel mai acut domina omenirea. Tara aceasta atat de bogata in resurse nationale ale solului trebue de aici incoace sa dezvolte si mai mult bogatiile ei culturale si sufletesti. In aceasta opera de progres, Societatea Domniilor Voastre are rolul de capetenie. […] Un puternic stalp al bunei traditii o formeaza scumpa Mea Ostire, celalalt stalp sunteti voi. […] Oricat de mare ar fi bogatia materiala a unei tari si oricat de puternica ar fi puterea ei armata, in fata istoriei omenirii acea tara nu va avea o insemnatate, daca nu va aduce aportul ei literar, artistic si stiintific. Intreg trecutul tarii se adaposteste aici, intre aceste ziduri, spre a ne da indemnul sa cladim pe temelia frumoaselor eforturi de ieri si sa desavarsim neamului un stralucit viitor intelectual. N’a fost Academia Româna infaptuirea Unirii, inainte ca ea sa se fi inchegat prin vitejia si jertfa atator energii tinere ? Din aceasta mare sfortare care ne-a adus intruchiparea visului tuturor Românilor trebuie sä se inchege, pe terenul cultural, realizari care sa fie la inaltimea suferintelor din trecut>>”.
Articolul  semnat de Radulescu-Motru mai adauga: „Caci, multumita traditiei sale nepatate, Academia a avut, cu ocazia acestor comemorari (a unor oameni de seama ai Romaniei, n.n.), rara fericire de a avea mai totdeauna in mijlocul sau pe Suveran Insusi, in rolul de Voevod al culturii, spunandu-si cuvantul, cu sinceritatea unui desavarsit intelectual: Regina poeta Carmen Sylva (sedinta dela 6 Martie 1936) ; B. P. Hasdeu (sedinta dela 27 Nov. 1936) ; Regele Carol I (sedinta dela 26 Mai 1939) ; Mihail Eminescu (sedinta dela 16 lunie 1939) ; Titu Maiorescu (sedinta dela 17 Februarie 1940), etc., au avut comemorari la inaltimea gloriei lor si a recunostintei noastre.”

 

Previous Older Entries Next Newer Entries