Ganduri…

De cateva zile bune, mi-amintesc mereu de Nichita Stanescu… Profesoara mea de limba romana din liceu i-a fost colega de facultate. Il iubea. Intr-un fel anume, mai ales ca poet, ca fire de artist. Ne vorbea adesea de „Nini”…, cu cea mai mare admiratie si dragoste.  Apoi, intr-o zi din in decembrie 1983, a venit devastata la scoala: „A murit Nichita!” A fost ziua in care ne-a recitat poeziile lui si a plans. Noi, ca elevi, o priveam inmarmuriti. Anii au trecut. Cateodata reiau din poeziile sale si recitesc. Cred ca adesea mi se-ntampla primavara. E o nevoie interioara de adapare de-un anume fel. In acest inceput de primavara, acelasi dor de a citi poezii de Nichita Stanescu. Una dintre cele mai dragi mie, din volumul  „O viziune a sentimentelor” (1964):

POVESTE SENTIMENTALA

Nichita Stănescu

Pe urmă ne vedeam din ce în ce mai des.
Eu stăteam la o margine-a orei,
tu – la cealaltă,
ca două toarte de amforă.
Numai cuvintele zburau intre noi,
înainte şi înapoi.
Vârtejul lor putea fi aproape zărit,
şi deodată,
îmi lăsam un genunchi,
iar cotul mi-infigeam în pământ,
numai ca să privesc iarba-nclinată
de caderea vreunui cuvânt,
ca pe sub laba unui leu alergând.
Cuvintele se roteau, se roteau între noi,
înainte şi înapoi,
şi cu cât te iubeam mai mult, cu atât
repetau, într-un vârtej aproape văzut,
structura materiei, de la-nceput.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: