Marturia iubirii: Carol al II-lea despre Elena Lupescu (in „Insemnari zilnice”, 1947)

Marturisesc ca mi-este dificil sa ma apropii de un subiect atat de controversat, precum este persoana si personalitatea Regelui Carol al II-lea al Romaniei. Nu sunt istoric, am citit deocamdata mult prea putin asupra acestui subiect, sunt confuza…, dar in acelasi timp, ca si- probabil, nenumarati alti oameni mai mult sau mai putin avizati, continui sa imi pun intrebari. Nenumarate… In acelasi timp aud invective, dezaprobari, acuze, fara numar… Cat a fost binele si cat a fost raul din ceea ce a lasat in urma, in cei 10 ani de sedere pe tron, Carol al II-lea? Cat este legenda si cat este adevar din tot ceea ce ajunge la noi cu privire la personalitatea acestui om, la firea sa, la comportamentul sau ?…

Din ceea ce am citit cu privire la Regina Maria si felul sau de a fi, personal cred ca asemanarea caracteriala intre primul nascut al Familiei Regale, Carol, si mama sa – Regina Maria, este foarte mare. Ambii firi foarte independente, pasionale, vulcanice chiar, doritori de cunoastere, adorand libertatea dar asumandu-si-o in egala masura, mama si fiu, ajung de la un punct incolo sa rupa relatiile de familie si cele din interiorul unei case regale unite. Majoritatea exegetilor considera ca vina apartine in intregime fiului Carol, in timp ce unii, mult mai putini, identifica fisurile initiale ale rupturii de mai tarziu, in modul de viata si lucru al Reginei Maria si a unor persoane apropiate (influentele liberalilor). Practic, incepand din decembrie 1925, de cand Carol renunta oficial la tronul Romaniei, spre a putea ramane alaturi de iubita sa, Elena (Magda) Lupescu (zisa Duduia), relatia intre Carol al II-lea si Regina Maria incep sa se destrame. Pana la moartea tatalui sau, Regele Ferdinand (in iulie 1927), si apoi pana in iunie 1930 – cand reuseste sa revina in Romania, Carol al II-lea este incontinuu impedicat sa ajunga in tara. Dupa venirea pe tron, in 1930, Regina Maria este practic total indepartata din sfera puterii si a politicii si foarte mare parte din timpul ramas pana la moartea sa din 1938, este obligata sa si-l petreaca in strainatate.

Regina Maria, Printul Carol si Regele Ferdinand - in jurul anului 1900 (source: http://www.gogmsite.net/)

In cartea sa, „Carol al II-lea si Camarila Regala” (Ed. Semne, Bucuresti, 2010), istoricul Petre Turlea conchide: „Raportata la intreaga istorie a romanilor, domnia Camarilei Regale, in frunte cu Elena Lupescu, asupra Romaniei, este un moment rusinos. Cu atat mai mult trebuie larg cunoscut, ca sa nu se mai repete.”

Faptul ca Relege Mihai I al Romaniei, fiul legitim al lui Carol al II-lea, a refuzat sa-si mai vada vreodata tatal de la despartirea acestuia de el, prin abdicarea sa din 1940, si apoi a refuzat sa participe atat la funeraliile lui Carol din 1953 de la Lisabona cat si la reinhumarea din Romania, de la Curtea de Arges din 2003, indica o data in plus dezicerea practic totala fata de fostul rege al Romaniei si fata de tatal sau.

Dincolo de toate acestea, „de cealalta parte a baricadei”, avem la indemana insemnarile zilnice ale lui Carol al II-lea. In vol. V al acestora, reunite sub titlul „Intre datorie si pasiune”, volum ce acopera perioada anilor 1946-1948 (Ed. Curtea Veche, Bucuresti, 2001), am gasit un pasaj pe care il extrag mai jos si care sintetizeaza „crezul” sau de-o viata – iubirea pentru Duduia lui:

Miercuri 13- joi 14 februarie 1947:  Sunt zile cari pentru Duduia si mine insemneaza totul in viata, au fost zile insemnate de mana destinului. Sunt 21 de ani de atuncea si, cum am mai zis, dragostea noastra si-a atins majoritatea, de acum inainte are dreptul de a actiona in consecinta. Doua zile consecutive in cari un intreg roman s-a desfasurat. In 13, o intalnire, o conversatie nevorbita, dar care a fost excitarea unor forte magnetice irezistibile ale inimei, in 14, sudarea acestei dragoste care nu se poate desface in vecii vecilor. Ca, poate, nimeni nu am fost noi atrasi unul catre altul in decursul unor lungi ani, acele zile de februarie 1925 n-au fost decat deznodamantul logic al unui indelungat prolog. Au fost zile de bucurie, dar mai ales zile de ingrijorare si de zbucium in decursul acestui aproape un sfert de veac, zile de impartasire a sufletului si a gandirei. Locul de cinste ce, fara gres in acest an trebuie sa-l ocupe langa mine, l-a castigat cu prisosinta prin suferintele, nedreptatile si umilintele ce le-a indurat cu o demnitate si o credinta fara margini. Tot asa de adanca este dragostea azi ca la inceput, dar a devenit una mai solida, mai otelita. Azi mi-au perit toate ambitiile si veleitatile, afara de aceea de a o face pe ea sufleteste linistita, de a-i asigura locul la care are dreptul. Acei cari, ca Fauru, vorbesc de necesitatea ca eu sa-mi reiau locul din care am fost miseleste izgonit, trebuie sa priceapa ca de acum inainte vor trebui sa ma primeasca asa cum sunt, cu personalitatea mea, cu calitatile si defectele ce le am. Fara acest sprijin moral, de orice clipa, care este Duduia, nu sunt bun, nu pot da randament. Aceste doua zile au fost zile perfecte de absoluta incredere si unison sufletesc. Caldura a fost oribila (n.n. cei doi se gaseau in exil in Brazilia, la Rio de Janeiro) si mai ales noptile, fara somn, chinuitoare. N-am facut mai nimica in timpul zilei, mai mult am stat de vorba si am citit nitel.”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: