Citeam zilele trecute in jurnalul electronic al jurnalistei Floriana Jucan un eseu foarte inspirat cu referire la putere si la cei care aspira spre ea sau care o detin – http://www.qmagazine.ro/jurnal/jurnal-92/#more-115488.
Lecturand in aceasta perioada una dintre cele mai fascinante carti cu si despre istoria noastra (scrisa intr-o alta maniera decat cea scolastica, si dintr-o cu totul alta perspectiva – mai exact direct de catre o personalitate care a contribuit la mersul istoriei Romaniei), am constatat ca o descriere a puterii vazuta de cei care au avut-o si trait-o, poate deveni aproape suprarealista si in aceasi masura ne ajuta sa inspecam in profunzime adancimile acestei „subtante psihedelice”. Cartea despre care aminteam este „Povestea vietii mele” scrisa de Regina Maria a Romaniei (in 1933), iar in cele ce urmeaza voi cita cugetarile reginei despre putere, asa cum sunt cuprinse in volmul al II-lea (pag. 190-191, Ed. Rao, Bucuresti, 2011):
„Nimic nu se poate intampla nestiut intr-un palat; orice lucru e aflat de toti; a pastra o taina e aproape cu neputinta. Primejdia prietenilor nostri sta in faptul ca adesea se slujesc de favoriti ca de un mijloc pentru a ajunge pana la urechea regala si a-si satisface ambitiile. Nu sunt lingusiti numai regele (n.n. Carol I) si printul (n.n. Ferdinand), ci si prietenii lor, iar prienenii sunt uneori mai slabi fata de lingusiri decat persoanele regale. Putini oameni sunt destul de tari sau de altruisti ca sa nu se bucure ca au fost alesi; si uneori o fac intr-un chip egoist care la urma urmei e in dauna celui pentru care s-au devotat.
Cu toate ca sunt o apriga aparatoare a castei mele, sunt dintr-aceia care pot privi lucrurile sub toate unghiurile si trebuie sa recunosc ca graiul obisnuit la Curte e, adesea, lingusitor; insa nu din pricina ca noi il dorim astfel sau ca cei care ne lauda sunt fatarnici, dar pentru ca, de cand e lumea, asa a fost; cei mari, fie ei regi sau nu, sunt totdeauna intampinati cu vorbe magulitoare; ei insufla teama pentru ca sunt puternici. Acesta e blestemul puterii, ca nimeni nu se poate apropia de ea fara a-si pregati dinainte cuvintele ca sa fie bine primite. Orice om care se apropie de suveran vine cu propriul sau adevar, asa cum i-e harazit de propria lui lumina, dar acel adevar a strabatut multe minti inainte de a ajunge la urechea suveranului. Asadar, e nedrept sa se spuna ca un suveran nu aude niciodata adevarul; aude dimpotriva prea multe adevaruri si uneori, nemaistiind nici el pe care sa-l primeasca, se lasa indemnat de firea lui omeneasca sa aleaga pe acela care e mai placut de auzit.
Puterea e si stralucita, si infricosatoare; intr-insa zace germenul tuturor putintelor, dar putini dintre cei carora le-au fost harazite sunt destul de mari la suflet ca sa nu se molipseasca de inraurirea ei distrugatoare. Chiar respectul ce-l insufla tuturor ii ispiteste sa faca abuz de puterea ce le-a fost data.
Niciodata n-am manuit puterea, dar am fost aproape de cei care o detineau si, in nenumarate randuri, m-am mirat si am fost mahnita vazand cat de tulburata era limpezimea judecatii lor de lingusirea celor care-si puneau in minte sa se faca stapani pe vointa lor.
Aceasta se intampla nu numai la regi, ci tuturor celor care ocupa un loc de seama. Cei care sunt in opozitie sau in afara de cetate pastreaza de obicei o vedere mai neteda, mai chibzuita, cand bineinteles nu sunt patrunsi de gelozie sau de josnica rea-vointa. Cand insa dobandesc la randul lor puterea, am vazut cu parere de rau cum le piere treptat independenta de cuget si cum incepeau sa faca intocmai ceea ce criticasera cand erau simpli spectatori.”
anomismi 