Roma: Capul Sfantului Ioan Botezatorul

Capul Sf. Ioan Botezatorul – icoana realizata in atelierul Manastirii Cartisoara (Fagaras) „Sf. Apostoli Petru si Pavel”

In februarie 2011 urma sa plec la Roma pentru cateva zile. Nu mai vazusem metropola nicicand, si, indragostita fiind deja de Italia, abia asteptam sa vad cate ceva din ceea ce atat de multi oameni considera unul dintre cele mai frumoase orase ale Europei. Timpul pe care puteam sa-l aloc vizitelor turistice era foarte redus si trebuia sa ma rezum doar la cateva repere culturale in acea prima calatorie la Roma.

Nimic in viata mea nu a fost intamplator. Si nici episodul de la Roma pe care doresc sa il descriu aici. In perioada anterioara plecarii la Roma citeam cartea „Parintele Sofian” (Ed. Bizantina, Bucuresti, 2007). Pe atunci siguranta calatoriei mele la Roma era inca indoielnica. La un moment dat, am ajuns sa citesc in cartea sus-amintita „Cuvant despre Sfantul chip al Mantuitorului” (pp.436-447). Pana atunci stiam si eu, ca multi altii despre „Giulgiul din Torino”, vizionasem si filme documentare pe aceasta tema. Insa in fragmentul amintit, Parintele Sofian Boghiu arata cititorului istoria modurilor in care chipul Mantuitorului a ajuns pana la noi, fiind reprezentat, mai mult sau mai putin diferit, in nenumaratele icoane ale lui Iisus din prezent.

Conform Parintelui Sofian, prima imprimare a chipului lui Iisus este pe „mahrama lui Avgar„, Avgar fiind Regele Edessei in vremea vietii lui Iisus. Edessa este un oras pe malul Eufratului, in Irakul de azi (Mesopotamia pe atunci). Povestea mahramei poate fi citita in cartea indicata, si este una dintre cele mai fascinante. Cert este ca, dupa imprimarea pe panza a chipului Mantuitorului (probabil in unul dintre ultimii ani ai vietii Sale), mahrama prilejuieste aparitia multor minuni de-a lungul timpului. Istoria „mahramei din Edessa” este destul de zbuciumata si aceasta ajunge la Bizant (in jurul anului 959) iar ceva mai recent, la Roma. Parintele Sofian spune: „A fost dusa, asa…, mai pe furis, in Occident. Cei care urmarim aceste lucruri stim ca aceasta icoana se afla la Roma, in biserica Sfantului Silvestru. Deci aceasta icoana este primul portret al Mantuitorului, pastrat asa cum v-am spus.”

Dupa citirea acestor randuri, am fost sigura ca voi pleca la Roma, si asa a fost! Si ca va trebui sa ajung neaparat la Biserica Sfantului Silvetru de acolo…

Revenind insa la chipul Mantuitorului, Parintele Sofian ne prezinta istoria celei de a doua icoane „nefacuta de mana”: este vorba de „mahrama Sfintei Veronica” despre care unii stim, caci este cea care s-a imprimat cand femeia Veronica l-a sters de sudoare pe Iisus pe drumul Crucii, inainte de a fi rastignit. Al treilea portet al Mantuitorului este de fapt un monument, o statuie. Ea a fost ridicata de femeia „care avea scurgerea sangelui de doisprezece ani” si care cu mare credinta s-a atins de Iisus si pe loc s-a vindecat. Parabola respectiva apare in cele trei Evanghelii, ale lui Luca, Matei si Marcu. Aceasta femeie vindecata miraculos, a ridicat statuia de bronz in curtea casei ei din Paneada, in nordul Palestinei, la granita acesteia cu Liban si Siria. Statuia de la Paneada il reprezinta pe Mantuitorul in picioare, intinzand mana deasupra capului femeii ingenuncheate, care se vindeca numaidecat. Iar al patrulea portet al Mantuitorului este cel imprimat pe Giulgiul din Torino.

Roma, sfarsit de februarie 2011. Prima mea dorinta odata ajunsa la Roma a fost sa merg sa gasesc si sa vizitez Biserica Sf. Silvestru. Aceasta biserica  nu este trecuta pe lista obiectivelor turistice sau spirituale ale Romei! Ea se numeste in italiana „San Silvestro in Capite” si este foarte veche (1198), cu o istorie extrem de interesanta. „Veil of Edessa” este pomenit in aceasta biserica, pe o placa mica, greu identificabila, fixata aproape de altar. Si atat…  Dar nici urma de mahrama. Intrucat in biserica se afla un reprezentant bisericesc, m-am dus sa-i pun cateva intrebari. Am fost uimita sa observ engleza impecabila in care mi-a raspuns, indicandu-mi doua reproduceri ale chipului de pe mahrama din Edessa prezente in biserica: una deasupra portii de intrare in biserica, la exterior (foto mai jos), iar alta in biserica, deasupra altarului. M-a condus sa le vad. Mi-a spus ca „mahrama din Edessa” nu mai este de multa vreme in biserica Sf. Silvestru, nici dumnealui nu o vazuse niciodata (si parea ca era de ani buni legat de aceasta biserica, fiind un om batran deja, de peste 60 de ani). Am insistat: dar unde e mahrama acum? si mi-a raspuns: la Vatican. Vazand cat sunt de insistenta, prelatul de origine britanica m-a condus sa vad darul nepretuit adapostit de  Biserica San Silvestri in Capite: Capul Sfantului Ioan Botezatorul, care este adapostit aici! Am ramas fara grai… Prelatul m-a condus intr-o camaruta laterala pe care nu o observasem cand am intrat in biserica, in stanga fata de intrare. Si acolo am vazut intr-adevar, dincolo de niste gratii, un craniu vechi inchis intr-un cub de sticla. Imaginea lui o vedeti mai jos, insotita de explicatie… Un cutremur puternic m-a patruns, fiindca „intamplarea” drumului meu la Roma, la Biserica Sf. Silvestru a fost pentru mine cea mai apropiata experienta de natura fizica/materiala  in legatura cu Iisus… In sensul ca stateam la 1-2 m distanta de Capul celui care l-a botezat in Iordan pe Mantuitorul nostru. Iar Ioan Botezatorul a fost om, ca noi toti, si ce intermediar mai minunat poate sa existe intre noi si Iisus, decat „St. John – the Baptiste”?… Am meditat mult la aceasta „intamplare” si stiu ca la Roma voi ajunge din nou, si poate din nou… Fiindca nu a fost singurul loc in care un cutremur mistic m-a patruns adanc, aceasta biserica San Silvestri in Capite. A mai fost si Basilica di San Pietro din Vatican, unde am reusit sa intru abia din a doua incercare, in fuga catre aeroport… Si am stiut inca o data ca voi reveni…

Pictura dupa chipul lui Iisus de pe Mahrama din Edessa care a fost adapostita o vreme in Basilica di San Silvestro (Roma)

Grup statuar in Biserica Sf. Silvestru din Roma

 

Craniul Sf. Ioan Botezatorul la Biserica Sf. Silvestru din Roma

P.S.  Icoana de inceput a acestei pagini a fost pictata la o manastire romaneasca din judetul Brasov, manastire pe care am descoperit-o de foarte curand, si stiu ca nu intamplator… Si mai stiu ca vazand-o mi-am amintit „episodul de la Roma cu Capul Sf. Ioan Botezatorul” pe care probabil trebuia sa il prezint aici…

CASTELELE PELES SI PELISOR

1 mai 2011:  CASTELELE PELES SI PELISOR  SI EXPOZITIA TEMPORARA „MON BUDOAR”
 

Această prezentare necesită JavaScript.

 
 
Castelul Peles este maiestuos si de o frumusete exceptionala prin varietate si stilul spatiilor interioare. Insa si in exterior curtile si terasele adapostesc opere de arta de valoare deosebita. De asemenea toata zona in care se afla asezat castelul, padurea, gradinile…, nu degeaba Regele Carol I a fost atat de fermecat de aceasta zona si a visat si infaptuit constructia acestei dragi resedinte de vara a Familiei Regale a Romaniei. Castelul se vede foarte frumos si de sus, din telegondola ce urca din Sinaia la cota 1400, ca un giuvaer intr-o padure…  In ce ma priveste, am horatat sa cheltui ceva mai mult dar sa vizitez si eu pentru prima oara intregul castel Peles (parter, etaj I si etaj II) si castelul Pelisor. Minunatiii, e putin spus… Fotografiatul spatiilor interioare este posibil numai contra-cost, dar stiu ca aparatele foto neprofesionale nu pot reda la adevarata valoare frumusetile din castele, asa incat m-am horatat sa fac doar cateva poze de exterior, poze ce pot fi vizionate in caruselul foto de mai sus.   In schimb, toti cei care nu au reusit  sa viziteze  Pelesul si Pelisorul de la Sinaia pot vedea o mica parte a fascinantelor spatii, facand turul virtual pus la dispozitie pe site-ul oficial al Castelului Peles. Vizita non-virtuala insa, este de neinlocuit…
 
Personal, am fost parca mai incantata de mai micul Castel Pelisor, construit ulterior Pelesului, pentru familia tinerilor principi pe atunci, Maria si Ferdinand. Se pare ca ei nu au indragit la fel de tare Sinaia ca si cuplul regal Elisabeta si Carol I, insa au fost si ei foarte des la Castele, pe parcursul anilor. Pelisorul poarta puternica amprenta stilistica a Reginei Maria. Minunatii la tot pasul…
 
„JUNIPERUS”/Cuibul Printesei – de la Sinaia
Putini sunt cei care cunosc o poveste tare pitoreasca si aproape fascinanta despre casuta din padure visata si ridicata la dorinta Reginei Maria, foarte aproape de Pelisor. Ea nu mai exista demult dar povestea ei dainuie, si la fel cateva fotografii ale acesteia. Povestea „Cuibului Printesei„, cum a fost botezata casuta, se gaseste in cel putin doua resurse bibliografice. Prima dintre ele dateaza din 1935, cand Society of Friends of Roumania din SUA, in numarul aniversar al revistei societatii din acel an  „Roumania Anniversary Number”, editata de Horia I. Babes si publicata la New York, regina insasi semneaza articolul „My dream-houses”. Aici (conform  sursei http://www.tkinter.smig.net/QueenMarie/DreamHouses/index.htm), Regina Maria descrie astfel casuta din padurea de langa Pelisor:
„My imagination was full of romance (I did not grow up all at once) and my childhood dreams still haunted me; so I planned a house in the tree tops! This was built for me in the forest of Sinaia, where for many years Cuibul Principesei (the Princess’ nest) was the amusement of everyone; a queer little log hut suspended across several giant firs. It could be reached only by climbing the steep stairs of a wooden belfry, from which a drawbridge was let down; once on the other side, the drawbridge could be pulled up and my house became impregnable. It hung on the very edge of a steep incline, and over the tree tops I could look into the valley below. This tree-dwelling had two rooms, a diminutive kitchen and balconies on both sides. I arranged it with loving care, and many a happy hour we spent in it between earth and sky. The „nest” lasted until after the war, when one night it suddenly collapsed during a violent storm; but I must own that I had forsaken my cuib before that fatal day . . . „
O imagine a Cuibului Printesei prezinta istoricul dr. Diana Mandache pe blogul ei:
 http://royalromania.wordpress.com/2009/01/03/my-dream-houses-by-queen-marie-of-romania/
A doua sursa bibliografica ce face trimitere la acest „cuib” este cartea lui Eugeniu Arthur Buhman, „Patru decenii in serviciul Casei Regale a Romaniei (Memorii 1898-1940)”, Editura Sigma, Bucuresti, 2006. Redam din aceasta cateva fragmente:
Cu cativa ani inainte (n.n. de 1908), Principesa Maria a avut ideea originala de a construi la Sinaia, in padure, nu departe de Pelisor, o casuta din lemn, ridicata intre cativa brazi puternici, la o inaltime de vreo 6 metri de la pamant, cu acces printr-un turn de lemn din care se putea cobora un podet de trecere spre cele doua incaperi cu balcon, din care se deschidea o vedere incantatoare inspre Valea Bustenilor. Principesa il botezase „Juniperus” dar toata lumea ii spunea „Cuibul Printesei”. Planul fusese desenat de Lecomte du Nouy – arhitectul Trei Ierarhilor din Iasi si al Curtii de Arges si executat pe teren de prietenul meu, arhitectul Castelului (n.n Peles), Liman. Interiorul era decorat in stil rustic cu cunoscuta originalitate a Principesei si marturisesc ca era frumos, impodobit cu o profunzime de flori si mici obiecte de fantezie. Toti vizitatorii mai de seama ce au trecut pe la Castel Peles au fost poftiti la ceai la „Cuib” si daca mai exista astazi undeva registrul de prezenta, in care semnau toti la vizita lor, ar fi foarte interesant de citit si mai ales foarte melancolic. Pe urma „Cuibul” s-a cam coborat pe scara faimei si incepuse sa serveasca pentru intalniri, iar in a treia faza servea drept distractie tuturor copiilor din Sinaia, pana la urma toata, dupa razboiul din 1916-1918, a fost doborata de o furtuna care a prefacut celebrul „Cuib al Printesei” in mici bucatele de lemn pe locul uitat si parasit de toti. Ultima data cand am mai trecut pe acolo, prin 1932 daca nu ma insel, nu mai fluera decat vantul printre trunchiurile vechilor brazi putreziti si ei.”
 
Turul meu de suflet si minte de la Sinaia s-a incheiat cu vizitarea Expozitiei Temporare „Mon Budoar”  de la Peles, care era in derulare in perioada in care am fost la castel. Aceasta expozitie si-a propus sa recompuna universul feminin al reginelor României, prin intermediul pieselor din patrimoniul regal : obiecte uzuale, servicii de toaletă, flacoane de parfum, cutii de fard, bijuterii, piese de mobilier s.a., purtând semnătura unor artişti şi manufacturi vestite : Emil Gallé, Josef Hoffmann, Louis Comfort Tiffany, August Bembé etc. O parte din fotografiile facute de mine in expozitie le regasiti in imaginile de mai sus.
 

SINAIA: MANASTIREA SI UN CONCERT LA CASTELUL PELES

30 aprilie 2011:  MANASTIREA SINAIA SI CONCERTUL DE LA CASTELUL PELES

Această prezentare necesită JavaScript.

La Sinaia fusesem in cateva randuri in anii dinainte. Cu diverse ocazii, dar de obicei pe fuga. Si la Peles fusesem, cred ca l-am vizitat in interior de doua ori in viata, pana in acest an. Insa numai primul etaj al Castelului Peles il vazusem. Pelisorul a fost inchis de fiecare data, si nu am reusit sa il vizitez. In primavara aceasta am decis sa „dau o fuga” la Peles. Citisem in ultimul timp doua carti din care am aflat atatea legate de Peles, ca am simtit nevoia sa merg si sa privesc cu alti ochi, mai adanc si mai profund, Castelul si zona (cartile sunt: „Regina-mama Elena”, de Arthur Gould Lee si „Ana a Romaniei – un razboi, un exil, o viata”, de Principele Radu al Romaniei).

Si de asta data, am reusit sa fac turul complet al Castelului Peles, sa vizitez castelul Pelisor pentru prima oara si sa mai am parte de doua evenimente memorabile la Castel: un concert de pian si o expozitie tematica.

In 30 aprilie era programat un concert “Recital: Paderewski-Liszt”  (il puteti viziona/audia in link), interpret: Michał Szymanowski din Polonia Acesta urma frumoasa traditie a Seratelor Muzicale de la Peles (inaugurata in trecut de Regina Elisabeta) si urma sa se desfasoare in sala de concerte a Palatului Peles. Un motiv in plus sa nu ezit. Asa ca am plecat pentru un week-end la Sinaia. Pe care am vazut-o cu alti ochi si am patruns-o cu alt suflet…

La inceput am vizitat (din nou) Manastirea Sinaia, incarcata si ea de istorie, de urmele Familiei Regale a Romaniei. Biserica Mică, cea veche, a fost ridicata intre 1690-1695 de Spătarul Mihail Cantacuzino, reintors de pe Muntele Sinai si care a dorit sa dea numele bisericii dupa acesta. Asa si-a luat apoi intreaga asezare numele Sinaia. Biserica Mare (cea noua) a fost construită în perioada 1842 – 1846, iar în 1892 a fost adăugată clopotniţa. Prin grija Regelui Carol I ea  a devenit primul lăcaş de cult electrificat din România. Manastirea adaposteste si mormântul lui Tache Ionescu, o camera in care de fiecare data cand am intrat, am fost patrunsa de un sentiment de noblete.

Sala de concerte a Castelului Peles (pe care nu o vazusem niciodata)  a fost concepută după planurile arhitectului regal Karel Liman în aripa de nord a castelului şi decorată în stilul Renaşterii engleze. Ea a găzduit evenimentele muzicale organizate de regina Elisabeta (adeasea cu participarea lui George Enescu). Decoraţia sălii a fost inspirata de Holul de onoare al Palatului Hatfield, reşedinţa familiei Salisbury. Deasupra şemineului a fost amplasată pânza pictorului Jean Lecomte de Nouÿ, realizată în anul 1897 şi intitulată ,,Carmen Sylva, ascultând glasul pădurii”. Imagini cu cele povestite, gasiti in slide-show-ul de mai sus.
 
Iesind de la concertul incantator, care a durat cca. 1 ora, am putut admira in liniste zona din spate a Castelului (partea nordica), mai putin cunoscuta publicului. Pe acolo se iese cel mai rapid de la Sala de concerte. Gradina din zona aceea este foarte linistita, publicul nu intra de obicei, si plina de statui si elemente ornamentale din piatra.  Am pasit in liniste pe alei, Castelul deja era la ora inchiderii, asa ca am m-am putut lasa cuprinsa de nostalgia trecutului, privind, ascultand si rememorand cartile citite despre Peles. A doua zi urma sa intru in valtoarea turistica a vizitei complete a Pelesului si Pelisorului, si apoi sa vad Expozitia Temporara „Mon Budoar”. 

Principesa Ileana a Romaniei: Traiesc din nou

Scrisa in perioada 1950-1951 si publicata in 1952 de Principesa Ileana a Romaniei, fiica cea mica a cuplului regal Ferdinand si Maria, aceasta carte este tulburatoare!

Principesa Ileana, 1946

Nu sunt decat un biet suflet pribeag si ratacit, cautand carari pe care altadata le-am cunoscut si le-am iubit. Dar acum, astazi, cum poate cineva sa auda un suflet fara glas? Uitasem. Am parasit aceste locuri de mult timp si am murit…” (Principesa Ileana,  Buenos Aires, ianuarie 1950)

***

Da, sa traiesc din nou, pentru ca dupa ce am plecat de acasa, care pentru mine a fost intotdeauna Romania, am fost ca si moarta. Nu imprejurarile au fost greu de suportat, ci insasi nevoia de a trai. Nu m-am indoit nici o clipa de necesitatea fizica a prezentei mele pentru cei sase copii ai mei; dragostea mea pentru ei a ramas si atunci la fel de puternica. Dar in interior, „eul” care exista independent de mama, sotia, prietena care eram – „eul” esential, pe care tot restul era construit – a suferit un soc mortal cand am fost indepartata de poporul meu. Si asa a trebuit sa o iau de la capat, nu numai la suprafata, ci si in interiorul meu” (cap.”Unu”)

___________________________________________________

Spre rusinea mea, acum cativa ani inca nu stiam prea bine cine este aceasta Principesa Ileana. Stiam doar ca-i parte a Familiei Regale a Romaniei, despre care cunsotintele mele, ca ale tuturor romanilor scoliti in anii ’80-’90, erau cvasi-nule, conform istoriei invatata la scoala. In urma cu ceva timp insa, peregrinand in Moldova pe la frumoasele noastre manastiri, am avut bucuria sa aflu despe legatura omului de cultura acad. Zoe Dumitrescu Busulenga (mai tarziu Maica Benedicta) cu Manastirea Varatec. Si sa-mi doresc sa citesc „Caietul de la Varatec” al doamnei Busulenga (o alta carte de suflet…). In acest „Caiet” citeam pentru prima oara cateva paragrafe despre Maica Alexandra, cea care devenise astfel, incepand cu anii ’60, Principesa Ileana. Si despre intalnirea doamnei Busulenga cu Maica Alexandra (aprilie, 1967). Asa s-a aprins flacaruia… Dar a ramas acolo, in creierul meu, pana cand a venit vremea.

Cred ca sunt doi ani de la acest episod, iar „drumul” spre intalnirea cu cartea de fata a fost din dublu sens. Al doilea sens este cel al „intalnirii”, tot pe taramul lecturii, cu Casa Regala a Romaniei, cea din in zilele noastre. Si astfel, din aproape in aproape, am ajuns la aceasta carte, „Traiesc din nou”(orig. engl. „I live again”). In ianuarie 1948, Principesa Ileana a fost nevoita sa paraseasca Romania pentru totdeauna, de catre comunisti. In urma au ramas cei 39 de ani de viata traiti (majoritatea in tara), dintre care ultimii dedicati aproape in totalitate cauzelor umanitare de ajutorare a ranitilor de razboi, a romanilor saraciti la limita si de sustinere a rezistentei anti-comuniste.

La sfarsitul lui 1942, Principesa Ileana se angajeaza, in Austria fiind, in actiuni de salvare si ajutorare a ranitilor romani. De Craciun, in 1942, hotaraste infiintarea unui spital romanesc pe langa Castelul de la Sonnberg (nu departe de Viena – unde traia cu sotul ei, Arhiducele Anton de Habsburg), care in aprilie 1943 era deja organizat si functional (initial pentru 30 de locuri). In vara lui 1943 vine in Romania pentru o scurta perioada, impreuna cu copiii, si are primele intalniri cu oficialitatile Crucii Rosii militare din Bucuresti. Se sfatuieste si cu Printul Barbu Stirbey, cu privire la intoarcerea ei definitiva in Romania. „Mi se parea evident ca munca pe care o faceam pentru ranitii romani trebuia extinsa, intrucat nu toti erau trimisi la Viena, unde puteau fi gasiti de catre organizatia noastra. […]. Puteam sa mai raman cu inima linistita in Austria cand Romania avea nevoie de mine?”  In martie 1944 se muta deci, definitiv, cu toti copiii la Castelul Bran (desi initial spera sa poata calatori intre Austria si Romania). In aceeasi luna se angajeaza la cantina Crucii Rosii din gara Brasov si apoi la Spitalul Crucii Rosii din Brasov (deschis oficial la 10 mai 1944). „Alarmele si raidurile aeriene veneau atat de des incat pana la urma am primit ordin sa pregatim intr-o localitate mai adapostita o anexa pentru spital, unde macar o parte din cei mai grav raniti puteau sa fie mutati in covalescenta. Asfel ca iar ne-am apucat sa cautam incolo si incoace un loc bun, dar toate cladirile mari fusesera demult rechizitionate de alte institutii. […] Inca o data am vazut ca fiecare drum care aparent se infunda poate sa duca de fapt spre noi posibilitati, caci cu ocazia aceea m-am gandit cu disperare ca daca nimeni nu vrea sa ne dea ajutor, o sa ma descurc eu! O sa-mi construiesc propriul meu spital!” Asa se face, ca Principesa Ileana pune bazele si dezvolta spitalul sau, „Inima Reginei” de la Bran (nume dat in amintirea scumpei sale mame, Regina Maria). De aici incolo, incepe o lupta si o dedicare extraordinara, pentru cauza ranitilor de razboi romani. Cartea cuprinde file de istorie si de viata extraordinare, tulburatoare,  in care aflam si lucruri care la prima vedere pot sa mire… Cu sprijinul lui Emil Bodnaras, comunist de seama (prieten castigat de Principesa), dar nu numai cu al lui,  aceasta va putea face o sumedenie de lucruri demne de o adevarata eroina si patrioata.  

Scrisa cu sufletul, „Traiesc din nou” este un profund argument contra razboiului si in favoarea credintei… Sa nu o pierdeti!…

____________________________________________________

Am simtit totdeauna ca, in ciuda tuturor suferintelor si nenorocirilor, dincolo de bine si de rau, exista ceva care confera vietii ratiunea de a fi si stabilitate. Chiar si in cele mai intunecate clipe, pentru mine Dumnezeu este in ceruri iar in lume totul e in ordine […] Noi cai mi se deschid mereu, noi orizonturi se desfasoara in fata ochilor mei incantati, sursa nesecata de frumusete si bucurie. Chiar si in cele mai intunecate ceasuri de deznadejde, am stiut in adancul fiintei mele ca, pana si ele, ma vor ajuta sa fac noi descoperiri, ma vor imbogati cu o invatatura mai profunda, ma vor pune in fata unei frumuseti si mai impresionante. Cand am facut greseli cumplite si am trecut prin teribile experiente aducatoare de bezna, in care mi-a fost dat sa traiesc sub etaloanele mele de viata, scanteia a continuat sa ma conduca, si, in final, sa ma elibereze. Vreau sa le spun celor care pot pasi pe aceasta cale a disperarii ca am cunoscut chiar chinuitoarea dorinta de a ma sinucide. Am fost impiedicata de doua lucruri: de convingerea ca nu as face decat sa adaug in mod ireparabil la pacatul originar; si sentimentul de responsabilitate fata de cei pe care i-as fi lasat in urma. Ce nu stiam atunci, dar stiu acum, este ca as fi jertfit marile bucurii pe care viata pamanteasca mi le ofera – si nu m-as fi lepadat de nenorociri.” („Credinta launtrica” – Principesa Ileana).

Turcia, august 2011

De cativa ani mi-am propus sa ajung sa vad Istanbul. Daca este sa ma iau dupa altii, e pacat sa treci prin viata fara sa fi vazut acest oras impresionant. Marturisesc ca nu impartasesc neaparat aceasta parere a multor calatori prin lume, care considera Istanbul ca pe un „must” al calatorului hobby-st. Insa intotdeauna suntem subiectivi…

Si daca tot a fost sa zbor spre Turcia, am zis ca-i pacat sa nu vad o alta locatie foarte la moda in ultimii ani, statiunea Antalya. Ceea ce am si facut. Cateva impresii personale si fotografii am inserat mai jos.

Istanbul, prima jumatate a lui august, 2011:

Ajungem dupa o calatorie placuta si scurta cu avionul Bucuresti-Istanbul (aterizand pe Aeroportul Ataturk). Suntem cazati intr-unul din multele hoteluri din zona Sultanahmet, la cca. 200 m de Moscheea Albastra si de Sfanta Sofia. Deja cu 3-4 statii de tramvai inainte de statia de la Sultanahmet, peisajul se aglomereaza puternic. Orasul este plin de lume, desi e o zi obisnuita, si ora asfintitului. La Sultanahmet abia ne strecuram prin multime. Ajungem, in fine, la hotel si este deja noapte. De pe fereastra noastra vedem Marea Marmara. Lasam bagajele si iesim la plimbare in noapte. Revenim in „inima multimii” si aflam (cam tarziu…) ca aglomeratia teribila, pana la ore tarzii in noapte, se datoareaza perioadei ramadanului. Turcii serbeaza ramadanul, iar noi nu ne informaseram asupra acestui lucru. Ramadanul este considerată luna pocăinței și sacrificiului, care celebrează perioada în care profetul Mahomed a primit revelația coranică. Timp de aproximativ 30 de zile, musulmanii adulți trebuie să postească din zori până după apusul soarelui. Este seara, dupa ora 21.30 si observam pe toata suprafata cu iarba, copaci si alei a parcului ce se intinde intre Moscheea Albastra si Sfanta Sofia, familii intregi de turci, femei, barbati si copii (de la bebelusi la adolescenti), asezati jos pe paturi sau cersafuri, mancand, band si discutand. Pe fundal se aud cu regularitate incantatiile specific musulmane, rasunand din megafoanele instalate catre toate directiile pe domurile Moscheii Albastre. Atmsofera islamica este la ea acasa. Aglomeratie si galagie. Incep sa inteleg partea otomana din comportamentul romanilor, adaosul la sangele nostru a sangelui turcesc.

A doua zi dimineata, acelasi parc, dar lipsit de turci; se zareste iarba, aleile si toata zona sunt mult mai libere, doar numerosii turisti sunt cei care se zaresc peste tot, fara a mai fi insa imbulzeala teribila de seara. Vizitam Moscheea Albastra. Dupa o coada de 15 min. reusim sa intram; regula este sa ne descaltam cu totii, si sa avem corpul acoperit. Datorita caldurii, aerul e imbacsit in moschee, covorul persan de pe jos, calcat de atatea picioare… Mi-e greu sa spun ca imi place ce vad, poate si sub impresia mirosului.  Aproximativ 21.000 de panouri interioare de faianță – în majoritate de culoare bleu, ar trebui sa impresioneze privirea. Marturisesc ca sunt mult mai miscata de prezenta icoanelor noastre ortodoxe pe peretii unui lacas de cult decat de modelele imprimate pe placutele de faianta.  Impresionantă doar mărime, Moscheea Albastra reprezinta totusi un mit pentru multi.

Sfânta Sofia (Aghia Sophia, „Sfânta Înțelepciune”) a fost catedrala Patriarhiei de Constantinopol, apoi moschee, astăzi muzeu în Istanbul. Coada de la intrare era foarte mare, in ziua vizitei noastre. Caldura de afara si alte cateva repere de vizitat, ne-au facut sa renuntam la a sta la coada. Am mers mai departe.

Strazi interesante, cu multe magazine, restaurante si gherete, coboara dinspre Sultanahmet spre Parcul Gülhane. Am zabovit pe banca in parc, la racoarea platanilor. Apoi am coborat spre liziera parcului, de acolo de unde se vede asa frumos Bosforul. Un mic bar, unde se poate bea ceai negru, specialitatea lor turceasca, in pahare-tip de forma clepsidrei. Ceainice vechi din alama asezate pe mesele de lemn nefinisat si vechi. De la o asemenea masa poti visa privind Bosforul, adesea spintecat de nenumarate vase. La baza Parcului Gülhane se gaseste Palatul Topkapi (pe care nu l-am vizitat).

Duminica, Marele Bazar (Kapalı Çarşı)  este inchis, si am putut fotografia poarta inchisa a acestuia. Am revenit lunea, strabatand nenumaratele ulite cu gherete si magazine. Fanii cumparaturilor pot fi extaziati… Mie mi-a placut mai mult celalalt bazar, Bazarul Egiptean (Mısır Çarşısı) – situat aproape de Podul Galata peste Bosfor. Bazarul Egiptean este plin de arome exotice provenind de la toate felurile de mirodenii ale pamantului, alimente mediteraneene si animale interesante. Am putut vedea aici pana si borcane imense cu lipitori, folosite (ca pe vremea bunicului meu) in scopuri terapeutice. Amprenta islamului mi s-a parut  puternica in Bazarul Egiptean.

Ceea ce m-a incantat cu totul in acesta prima si scurta vizita a mea in Istanbul a fost plimabrea de 2 ore prin Stramtoarea Bosfor cu vaporul. Am luat vaporul din zona Podului Galata. Pana la plecarea in cursa am mancat un minunat sandwich cu peste, intr-unul din numeroasele restaurante ce se inlantuie pe nivelul inferior al Podului Galata, pe toata lungimea sa. Strâmtoarea Bosfor are 30 de km lungime, o lăţime maximă de 3700 m la gura nordică şi un minim de 750 m între Anadoluhisari şi Rumelihisari. Cele doua poduri magistrale, situate la o distanta de 5 km unul de altul, sunt cu adevarat impersionante! Am am trecut pe sub ele si am privit muta de admiratie forta creatoare umana. Podul Bosfor–Bogazici- este primul pod, construit în 1973, la 1074 m si este unul dintre cele mai mari poduri suspendate ale lumii, unind Europa de Asia. Al doilea pod impresionant este Fatih Sultan Mehmet (1510 m lungime). Pe parcursul micii croaziere am putut vedea  arhitecturi diverse pe ambele tarmuri, zone alternand vechiul cu noul, arii cu delfini insotind in salturi vaporul si un mediu natural minunat. Plimabrea pe Bosfor este, pentru mine, un must…

Antalya, jumatatea lunii august 2011:

Zburam de la Istanbul la Antalya cu avionul (cca. 50min), din al doilea aeroport al Istanbulului, Sabiha Airport. Aeroportul Sabiha este departe de zona vizitabila veche a Istanbulului (cca.60km). Zborul este insa placut si scurt, si aterizam pe seara in Antalya. Prima senzatie dupa debarcare este de sufocare. Temperaturi foarte ridicate, chiar si seara/noaptea. Ziua este canicula (probabil peste 50 grade C la soare). Imposibil sa mergi la plaja in timpul zilei, dar potrivit incepand cu ora 17 sau cel tarziu pana la ora 9 dimineata.

Majoritatea turistilor Antalyei aleg hoteluri in zona Plajei Konyaalti pentru cazare. Noi am ales o pensiune otomana, zona veche a orasului (Kaleiçi). A fost cea mai buna alegere posibila – pentru a simti cu adevarat pulsul specific al locului.

Orasul Antalya:  este situat  în sudul Turciei, la poalele munților Taurus, pe litoralul Mării Mediterane. In prezent are o populație  de cca 1 milion de locuitori. Este centrul administrativ al provinciei Antalya  și una din cele mai importante stațiuni de pe litoralul mediteranean (fiind supranumită și capitala „Rivierei turcești”).  Cartierul vechi al orașului, numit Kaleiçi, este de un pitoresc deosebit! In zona Kaleiçi se află: porțile împăratului Hadrian (sec. II), mai multe moschei din perioada otomană,  un mic port foarte vechi (roman) in jurul caruia a crescut orasul, incepand de acum 2000 de ani… Plaja cea mare a Antalyei se numeste Konyaalti si este cu pietre, coborand abrupt in Marea Mediterana. La capatul plajei strajuiesc impunatori Muntii Taurus, adesea invaluiti in pacla, mai ales in zilele toride de august, asa cum am prins noi vremea.

Această prezentare necesită JavaScript.

Prima zi…

INCEPUT… Azi m-am hotarat si eu sa incep asa, aici.

Se incheie vara, deja se simte in aer. Am avut o vara frumoasa, poate cea mai frumoasa din ultimii 5-6 ani. Si nu-i o constatare personala, ci vara aceasta a fost ea insasi tare frumoasa. Eu asa am perceput-o. Cu cateva zile in urma am urcat la Paltinis, o statiune montana draga sufletului meu, la cca. 1400 m altitudine. Imi place sa urc adesea, si mai ales sa merg  la Schit, acolo unde odihneste, din 1987, marele nostru filosof Constantin Noica. In liniste, in umbra molizilor, singuratic… Asa cum si-a petrecut atatia ani, in exilul din munte. Adesea ma intreb cum a putut trai asa, acolo, ca un pustnic. Poate traiul in felul acesta a fost „o netezire de cale” pentru fiul sau, Parintele Rafail Noica, acum retras la randul sau din lume, in pustinicie, in  Muntii Apuseni, nu departe de Vadu Motilor.

Totdeauna cand ma apropii de Valarii Paltinisului, acolo unde soseaua serpuita deschide privirii largimea marilor inaltimi, simt ca ma apropii de Dumnezeu. Iar sus la Schit, il simt adesea coborat pe EL printre noi, cu infinita-i caldura, bunatate, speranta ce ne-o ingaduie…

Paltinis (Sibiu), cca. 1400m altitudine, sfarsit de august

 

Casuta de lemn este cea in care a locuit Constantin Noica, langa Schitul din Paltinis

Mormantul modest al lui Constantin Noica din Paltinis, iar in fundal casuta in care a locuit in ultima parte a vietii

Mormantul Filosofului Constantin Noica de la Paltinis, la margine de padure, septembrie 2011

Imagine

Next Newer Entries