Filmul “Pacientul Englez” in viziunea unui monah roman – sau psihologia monahilor

Cei care deja au avut ocazia sa cunoasca putin din personalitatea monahului Savatie Bastovoi, nu vor fi uimiti nici de faptul ca din vreme in vreme comenteaza filme cu subiecte delicate si nici de felul cum o face. Pentru multi insa, poate parea – la prima vedere – uimitor si prea indraznet, ca un calugar sa iasa din rugaciune si reflectie interioara si sa se aplece pe subiecte atat de lumesti. Este, totusi, mare misionarism acest mod de actiune, in opinia mea.

Era dimineata Anului Nou 2013, cred ca putini oameni facusera ochi la ora aceea din prima zi a anului, iar eu cautam pe Internet. Si cautam exact in locul in care in acea dimineata si la acea ora matinala, monahul Savatie Bastovoi din Republica Moldova, de la Manastirea Noul Neamt de langa Chisinau, revenea pe blogul sau cu un articol, dupa luni de tacere. Parintele Savatie scria despre filmul “Dupa dealuri” – regizat de Cristian Mungiu.  Filmul lui Mungiu se refera la “cazul Tanacu”  – insa  este o viziune personala si deformata asupra unui caz real. Intamplarea reala a avut loc  in 2005, si au fost implicati  un preot-calugar tanar,  Petru Daniel Corogeanu şi cele patru maici de la Manastirea Tanacu (Jud. Vaslui). In  ianuarie 2008  ei  au primit condamnare definitivă  pentru lipsire de libertate, urmată de moartea victimei. In fapt au fost  acuzati ca au omorât o măicuţă în timpul unui ritual de exorcizare – au omorât-o în chinuri groaznice pe Irina Cornici, pe care au legat-o cu lanţuri de o cruce, bănuind că este posedată de diavol. Instanta judecatoreasca a stabilit pentru Corogeanu –  şapte ani de inchisoare, pentru maica stareţă – şase, iar pentru celelalte maici – câte cinci ani de închisoare. (Cu toţii au fost eliberaţi mai devreme pentru bună purtare, dar nu mai au dreptul de a sluji Biserica Ortodoxă, deoarece au fost caterisiţi de Episcopia Huşilor).

In 2007 Parintele Savatie publica la editura proprie (Cathisma) o carticica cu o argumentare exceptionala, in viziune proprie – dar prin prisma sustinerii teologice,  asupra cazului Tanacu. Carticica, numita sugestiv “Pentru cine bat clopotele de la Tanacu?” este o demonstratie fara cusur, de mare curaj si atitidine, ca scandalul Tanacu nu a a fost altceva decat “un examen picat de BOR (Biserica Ortodoxa Romana)” prin atitudinea avuta de inaltii ierarhi fata de evenimentul tragic si mai ales fata de vietuitorii de la manastirea vasluiana.

In prima zi a anului 2013, Parintele Savatie revine asupra subiectului delicat Tanacu, de aceasta data comentand filmul lui Mungiu, “Dupa dealuri – poveste romaneasca de lesbianism cu sfirsit tragic”.   Fiind disponibil on-line aici, nu voi zabovi asupra acelui articol al Parintelui Savatie aici, ci voi remarca o mai ampla aplecare a sa, asupra unui alt film foarte cunoscut: “Pacientul englez” (titlul original “The English Patient” – film american regizat de Anthony Minghella, 1996) – premiat cu 9 premii ale Academiei Americane de Film si alte numeroase premii.

The_English_Patient_PosterIn cartea sa “Intre Freud si Hristos” (Ed. Cathisma , editata intai in 2006 si apoi inca de 6 ori in 7 ani), Parintele Savatie face o foarte interesanta “scufundare” in intelesurile subtile ale filmului american, si numeste eseul sau “Ce mi-a plãcut sã înteleg din “Pacientul englez”“. De fapt e o expertizare subiectiva a unui subiect ce poate fi abordat din numeroase unghiuri… “pentru ca, asa mi s-a parut, toi calugarii sunt un fel de ‘pacienti englezi‘”. Afirmatia aceasta a Parintelui Savatie, este, desigur uluitoare! Si merita aprofundata. Voi face deci cateva extrase de text din eseul monahului, in dorinta de a sublinia originalitatea extraordinara a punctelor de vedere.

Privitorul este invitat sa asiste la un efort de rememorare al unui om irecuperabil. Daca vreti, este un film despre ceea ce a fost si nu va mai putea fi, despre ‘acele paduri ce ar putea sa fie, dar niciodata nu vor fi’, cum le zicea Blaga. Un film despre noi cu dumneavoastra.

******

Da, omul este ceea ce-si aminteste despre sine, dar, in acelasi timp, este si ceea spre ce tinde. Amintirile sunt mai mult o saracie decat o avere, deoarece ele sunt tocmai ceea ce nu este si niciodata nu va mai putea fi, ele sunt ceea ce a pierdut omul, dar si ceea de ce el s-a izbavit. ‘Trecutul, ca un roi de viespi veninoase, a fugit din inima lui, nu-l mai ataca’, scria un poet care si-a evitat trecutul. Singura avere indispensabila si permanenta a omului este cea spre care acesta tinde. Este insa infiorator cand idealul devine parte a trecutului, cum este in cazul romanticilor. Un astfel de om este reprezentat, de fapt, de ceea ce nu are si nu de ceea ce are. El este mortul care pazeste un cimitir de amintiri, un cimitir pe care nu-l mai viziteaza nimeni, caci el exista doar in mintea intristata a paznicului, care este chiar mortul insusi. Imi este foarte la indemana sa ilustrez cele spuse aducand cazul pacientului nostru. Am vazut ca cei mai multi la pronuntarea cuvintelor ‘Pacientul englez’ raspund: da, este un film psihologic, foarte deprimant. Acesta este si motivul pentru care m-am hotarat sa scriu despre acest film, o ocupatie aparent nepotrivita pentru un calugar. Motivul este urmatorul – eu nu m-am gandit nici o clipa ca acest film este depresiv, mie mi s-a parut a fi un film familiar, un film real, un film despre mine. Atunci am inteles prapastia care sta intre psihologia calugarilor si a necalugarilor. De aceea nu am ratat ocazia sa povestesc ceva despre universul atat de incitant al monahilor. Astfel voi explica mai usor starea proasta pe care o are un necalugar dupa vizionarea acestui film.”

*******

Sfantul Ignatie Briancianinov, ierarh si ascet rus din sec. al XIX-lea, spunea ca pe cei care nu se calugaresc de buna voie, in cele din urma ii calugaresc boala si moartea, fara voia lor. Sfantul nu are in vedere calugaria ca ritual ortodox, ci in sensul lipsirii de placerile trupului, de bogatii si de slava. Si pacientul englez, ca si calugarul, nu are bucurii trupesti. Prin aceasta ei se aseamana. Exista totusi si ceva care ii deosebeste: aceasta este atitudinea fiecaruia fata de propria sa conditie. Pacientul, desi nu poate, nu inceteaza sa voiasca; calugarul, desi ‘toate ii sunt ingaduite’ si la indemana, poate sa nu vrea. Primul sufera, al doilea se bucura. Primul este handicapat, al doilea sanatos. Primul traieste inceputul iadului, al doilea raiul.”

*******

Totusi omul nu este doar ceea ce isi aminteste despre sine, ci mai este si ceea spre ce tinde. Insa idealul trebuie sa fie de asa natura, incat sa nu ajunga vreodata sa poata fi inghitit de trecut. Ca si in cazul pacientului englez, ceea spre ce tinde majoritatea oamenilor se intoarce, in cele din urma, ca un bumerang impotriva lor insisi. Adica, in afara de nemurire si sfintenie, nimic nu poate cunoaste o ascendenta nelimitata. Toate celelalte pot fi distruse intr-o clipa de un accident exterior, declansand regresul umilitor spre suferinta nesfarsita. Ceea ce mai inainte ii conferea impresia puterii si a prosperitatii, acum sunt roade de care ii e rusine (romani, 6,25), cum spune Apostolul Pavel. Pentru a sublinia monstruozitatea acestei rusini, regizorul aseaza la marginea patului acestui impotent o femeie tanara care il ingrijeste, insa care pleca noaptea in bratele unui barbat sanatos, acel soldat musulman care o cam neglija. Viata acestor oameni este ingradita barbar de sarma ghimpata a trupurilor lor. Din aceasta cauza, femeia aceea atragatoare la inceput pentru virtutile ei, pentru daruirrea cu care isi asuma destinul acestui om distrus, traieste o viata de subsol in care ea este o biata femeie de ocazie, batjocorita de atractia carnala pentru un soldat prea putin interesat de ea. De cealalta parte este imaginea disparuta a frumusetii si agerimii pacientului sau, care concureaza teoretic cu imaginea soldatului musulman. Ni se sugereaza cumva idila ratata dintre pacient si ingrijitoarea sa din cauza impotentei trupesti. Toate acestea creeaza o atmosfera pe care oamenii o numesc o ‘atmosfera deprimanta’.  Exista totusi un amanunt care confera personajului o umbra de demnitate, o reminiscenta a omului trecut, care tradeaza o anumita delicatete barbateasca. Este scena in care pacientul descopera un volum de Herodot si o intreaba pe ea daca stie cine este. Ea spune ca nu, si el ii raspunde cu simplitate si blandete ca e parintele istoriei. E foarte frumoasa aceasta scena, deoarece aici se strecoara superioritatea neingamfata a handicapatului in fata sanatatii si frumusetii femeii nestiutoare. Acest amanunt il face cumva seducator pe acest monstru, ca si bunatatea bestiei din vestita poveste. In jurul lui se creeaza dintr-o data o aura de mister si noblete, care poate sa atraga si sa mentina. Acesta este doar un exemplu despre cum omul preocupat de cele spirituale nu inceteaza sa trezeasca interes chiar si in cazul desavarsitei sale neputinete trupesti. Nici batranetea si nici boala nu-l fac nefolositor, ci dimpotriva, ele chiar contribuie simtitor la infrumusetarea lui. Daca un barbat care a fost preocupat doar de podoaba trupului si tot farmecul lui si l-a limitat la aceasta, odata cu apropierea batranetii si a bolii, ajunge sa nu mai trebuiasca nimanui, barbatul preocupat de virtute este intr-o continua ascendenta. Asa sunt batranii calugari care eclipseaza cu virtutile lor orice frumusete trupeasca a calugarilor tineri, dar deserti de experienta. Asa erau si inteleptii greci, a caror batranete era mai pretuita decat frumusetea tinerilor. In fata inaltimii lor spirituale frumusetea trupeasca pare ca machiajul ieftin al unei fete de la tara. Orice boala si neputinta trupeasca ajung sa-l impodobeasca pe barbatul virtuos ca niste cicatrici de razboi. In ele, ca intr-o vaza de cristal, se aseaza trandafirul virtutilor. Daca o simpla replica despre Herodot a trezit atata admiratie fata de neputinciosul pacient, cat de impresionant ar fi fost el daca, prin povestirile sale, ca o noua Seherezada, ar fi avut putere sa o tina langa el pe femeie, asa incat ea sa nu mai simta nevoia sa-l paraseasca pentru acel soldat. Acesta este examenul cel mai greu al barbatiei: sa poti opri prin cuvant o femeie de la pacat si, in acelasi timp, sa nu-i inspiri nici o speranta ca ai putea sa pacatuiesti  vreodata cu ea. Caci ce greutate este in a atrage o femeie spre pacat, cand ea si asa e atrasa de frumusetea barbateasca prin legea firii, insa a o opri prin cuvant, astfel incat ea, chiar si fiind atrasa spre tine trupeste, sa se impotriveasca si, coplesita de filosofia ta, sa se supuna ca o mielusea sub sabia cuvantului tau – iata barbatia care nicidata nu cade. In acest fel o poti calauzi pe acea femeie spre nemurire, oferindu-i cel mai nepretuit dar. Aceasta suprema treapta a barbatiei o ating numai sfintii…

*******

Pacientul englez este oglinda noastra si este extraordinar ca regizorul il aseaza intr-o biserica parasita. Aceasta biserica este Cosmosul pornit spre distrugere, in care ne traim agonia. Ca si pacientul englez, noi stam trantiti in patul neputintei, asteptand inevitabila moarte. Nu are rost sa inchidem ochii in fata acestui zid spre care ne indreptam cu viteza; oricum ne vom izbi de el si durerea noastra va fi mare. Noi toti am fost in trupul lui Adam si suferim de pe urma acelui accident cosmic. Acum, pe masa de beton a timpului, loviti de o amnezie totala, noi inganam franturi fara legatura despre o oarecare fericire, dragoste, vesnicie. Peste patul suferintei noastre sta aplecat Hristos. El ne loveste cu palma iubirii peste fata si ne vorbeste: ‘Prietene, Eu sunt, iti mai aduci aminte de Mine?’ ‘Nu stiu ce zici – raspundem noi -, du-Te si nu ma chinui, lasa-ma sa mor!‘”

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 31 other followers